Se făcu zarvă mare-n sat,
Căci toate țațele-au aflat
Cum că-n oraș, pe la serate,
Nu-i mai la modă pe la spate...

Și-o știți pe țața românească...
Nu poate vorba s-o strunească;
De cum o are în ureche,
De cum o scuipă pe-ndelete.

Vreo șapte zile să tot fie
De când belet din pălărie
Fâl-fâl făcut-a, și-a zburat
Ca să împrăștie vestea-n sat.

La hora unde sta Maria,
Căutând și dânsa... pălăria,
Fâl-fâl se-opri pe un flăcău
Ce nu horea așa de rău.

Și-al naibii vultur... o ochi
În ochi pe fata de sub vii,
Și mi se-nfipse-n mintea ei
Și-i tot striga... „Zi, vrei?! Zi, vrei?!”

Avea feciorul pălărie
Cum nu găsești la alți o mie!
Juca din șolduri cel țânțar,
De te jurai că-i armăsar.

Și-atunci... n-o credeți pe Maria
Că nu-și dorea a cerca mia,
Ci unul singur, bun să fie,
Și-n cap cu ai mai pălărie?!

Ba credeți-o, c-așa făcu...
Deloc nu zise fata nu,
Ci-n jos și-n sus plimbă cel cap
Și-o luă spre margine de sat.

Acolo drumuri s-au unit,
Și două trupuri s-au iubit
Dar nu la modul „bad romance”
Ci, mai degrabă, gen „cock dance”!