Sub acei pomi de nu știu ce soi nu ne spuneam nimic
Și nu vorbeam despre cum va fi când nu vor mai fi toate.
Tu erai bolnav de moarte. Știai că vremea se va sfârși.
Eu sufeream de o moarte ca toate morțile neașteptate.

Erau băncile atât de vechi și scâlciate încât ne așezam
Ca în cele mai comode fotolii, deși știam că se rup.
Ne mințeam că nu ne pasă de faptul că ne despărțeam.
Tu purtai grijă de stele, eu grijă că nu voi putea să te duc.

Umbrele se furișau peste scândurile băncilor vechi
Târând după ele cuvinte și gânduri. Ar fi trebuit să vorbim!
Atunci de ni le mărturiseam, umbrele n-aveau urechi.
Noi azi, în nopțile întunecate, reproșurile ni le-auzim.