alb
ca niște striuri de cretă pe tablă
m-am întrebat mereu ce îmi lipsește
și mereu
tu
mi-ai răspuns

și
după ce-am adulmecat îndelung
zările și firele de iarbă de un verde virulent
printre pungi de plastic ce digeră înlăuntru
gunoiul și
de-o persistență acerbă
nefericirea întreagă
ți-am răspuns
nu cred că este numai atât

și alb
am șters norii de pe chipul rece al cerului
și am așteptat
strâns
fără să ating cu bulbul de soare
viul străbătut de fluid
fără a sări peste crăpăturile din aleile de piatră
zdrobind curcubeul întâmplător de benzină și apă
fără să mă învârt în jurul unui arbore
cântând
fără într-un cuvânt să mă desfac și să
împlânt picioarele goale-n pământ
cu palmele ridicate
sfidând albastrul
visceral visând

zâmbesc a pustiu
în această fisură întrezărită
cu o teamă profundă, neprihănită

nu-mi amintesc
pașii din urmă, dar știu
că nu mai am unde-a fugi
și printre pleoape
soarele arde deopotrivă
norii curgători și stâncile prinse de ape

vino dragoste și mă sărută