Când simți că pereții
se strâng în jurul tău
și cade lumina
în umbra nopții,
picură în inimă,
un dulce fior,
un dor de Sfântul Izvor.

Cu privirea spre nemărginire,
cu pumnii strânși, chircit,
cu genuchii aduși la gură,
cu spatele arcuit
așteptând într-o doară
te acoperi în cuvântul "iubire !"
ca să nu doară!

Ințeleptul Sfat
grăbind timpul
topește lumânarea.
Lumina se stinge încet.
se stinse și durerea
odată cu ceara…

Clipele amintirilor s-au risipit
ca niște destine arcuite,
ca niște cioburi zdrențuite,
ca frunzele ce s-au pârjolit
în bruma târzie a toamnei umbrite.

Îndată primind
un veșmânt luminos
ca o pasăre măiastră
ieșind pe fereastră,
ca unda unui parfum
peste coame de albele spume,
plutește lin, spre o altă lume.

Ce a rămas frumos?...
este că, a reușit,
prin zborul sublim
să fie pribeagul călător
spre raza de lumină,
urcând încrezător
pe muntele cu vară senină.