Nebun de timpul meu care se scurge
Dau fila înapoi c-o tresărire
Mă-ntreb dacă acuma am să pot
Să anulez această despărțire.

E-o toamnă cu emoții desfrunzite
Ce zac în tomuri peste caldarâm
Mă-ntreb oare ce rost mai are
Să construiesc ceva și tot eu să dărâm...

Dar poate e o vină colectivă
De-a fi prea mici, prea treacători, prea surzi
La timpul care cade in derivă
Precum în zbor la vânatoare-un cârd de sturzi.

Și dac-aș vrea să prelungesc c-o frunză
Ispita toamnei dulcege și boeme
Mi-e teamă că "Nebun" au să-mi răspunză
În cor, petalele ultimei crizanteme.

Și-n fața acestui imuabil dor de ducă
Al frunzelor uscate-n zeci culori
Prinse-n vârtej de vânt cu coji de nucă
Ducându-te cu ele, înseamnă ca să mori?

Dar nu-i asa, atunci-acum, sunt versiuni ale aceleiași secunde
Și prin urmare nu-i totul in zadar
Povestea mea, a ta, a lui de nu știu unde
Vor spune-o frunzele în fiecare toamnă, iar și iar....