Voi avea mereu o frică mare:
aceea de a nu mă mai găsi la un moment dat
la aceeași adresă.
în plus, sunt multe lucruri pe care aș vrea să mi le spun,
dacă aș fi atât de sigur că nu o fac fără vreun rost...
copilăria mea, disparată printre imagini rurale,
îmi readuce în gând câte un aparat de radio
lăsat să cânte peste dealuri tot felul de muzici,
apoi urmau niște știri. stau și mă întreb:
ce s-o mai fi întâmplat cu știrile acelea din copilăria mea?
erau atâtea știri de bine...
or fi răzbătut sau or fi avut ele efect până astăzi? –


oamenii par să fie la fel.


le tratam cu aversiune, întrerupeau brutal câte un program...
acum, din tot ce am trăit atunci,
sunt numai eu într-o formă întreagă.
deja am început să îmi propun să-mi amintesc de mine,
cel de acum. presimțind dezintegrarea,
la fel cum s-a întâmplat cu tot ce cânta timpul
împrejurul
copilăriei din mine, care își câștigă zilnic supraviețuirea
în câte un gând ori în câte o faptă.
previzibila ordine va coborî, într-un târziu, peste toate.