Exersam în acea dimineață
arta de a ne lua adio
de la cei care
nu plecaseră cu adevărat niciodată.
Păsările oboseau mersul pe sârmă.

Fetițe subțiri, cu pantofi roșii și visele lor
treceau pe lângă noi, se-nclinau și făceau piruete.
Cineva
pe alee
zdrobise cochiliile melcilor.

De sub rădăcini înfloreau
perfecte
trupurile noastre dintr-o altă viață
în care nu mai știam
să fim singuri.