motto: ,,ea era frumoasa ca umbra unui gând
între ape numai ea era pământ”
dimineața, pe la șase jumate,
era cât p’aci să adorm.
da, reușisem să mă târăsc până acolo,
în starea aia dinainte de vindecare,
în care durerea este atât de difuză și vagă
încât e până la urmă plăcută.
ca și când, pe gheață,
mama mi-ar fi dat drumul la mână
și eu n-aș fi fost încă hotărât să-mi iau avânt.
și buf, m-a pocnit atunci după ceafă,
fă-ți vânt pramatie mică,
du-te-nvârtindu-te, mi-a strigat mama,
și eu am privit-o cu măruntaiele
care explodaseră în mine de furie.
am sărit în picioare, pregătit s-o iau la fugă,
ca un vânat, de parcă totul ar fi fost în curând,
când m-a durut până-n plămâni ema,
privirea ei care îmi supraveghea nebunia,
ca și când mi-ar fi vârât tocurile ei
de cinșpe centimetri pe gât.
aș fi vrut atunci să vomit ziua de ieri,
să dau afară din mine trupul zvârcolit al emei,
gemetele ei care mi se loveau de timpane.
asa am inventat pe loc câteva lovituri,
cu dosul palmei mai mult,
care nici nu s-au auzit; aproape.
aha, ea era ema, zăcea prăbușită acum pe podea
ca un pământ între ape.