Afară, ploaia cădea prin ceața alburie și
o frunză smulsă din cununa de lauri a
destinului, parcă plutește în despărțirea ei,
în apusul verde trecător, estompat odată
cu venirea toamnei, cu frigul pustiu și secetos...

Afară, când pomii dansează cu rădăcinile
ridicate spre cer, și cerul plânge cu lacrimile
lui spre un alt cer, și noi, noi oamenii,
plutim cu gândul îndreptat în noi, noi,
tot lăcrimând călcându-ne speranța și destinul;

afară, când pașii pustietății devin prezenți
în amurgul sângeriu, plutitor de mireasma
nevăzătoare... Regăsind doar o urmă de adevar,
o urmă de falsă apărare, o mireasă a destinului,
a calvarului sufocat de cuvinte rostite de ură,

de plecăciuni și folclor, lacrimi și rugăciune.
Afară, plutind auzul greu al societății, al naturii,
al zilelor pline în seceta amurgului pustiu
și toate aceste frământări le simt în sufletu-mi,
în apărarea pomilor pictați de lacrimile cerului.

Afară, mă tot frământ de iluzii și adevăr și
privesc în armonie cum toată natura-și începe
destinul pierzării, destinul uscăciunii, destinul
toamnei... Frunze și petale, crengi și iarbă,
toate se despart de viață, se duc în neant!