evul luminii e o amintire,
respira noaptea-n doruri selenare
se-așterne liniștea în vechiul burg
se-neacă ziua într-un trist amurg.

spiritul zilei încă delirează
în inima bolnavă de fecioară
ce iese-afară nu știu-a câta oară
tot așteptând să vină din poveste
un sburător din visele senine
si s-o cuprindă-așa cam fără veste,
dar cavalerul încă nu mai vine.

trupul fecioarei, cel din urmă soare,
se stinge în îmbrățișeri bizare
și se topește-n noaptea de atlaz
sub lacrima tăcutului necaz.

mușcat de stele, aerul vibrează
și totul pare o poveste trează,
un licurici se spală tandru-n rouă
pe cer se-arată-n galben lună nouă.

…și deodat-apare la chindie
și-i râde-n ochi o mare bucurie
și stau la poartă între carul mare,
strânși amândoi într-o îmbrățișare.

cu pătura ei caldă, noptea sură
s-a așezat la ei în bătătură
și-i împresoară cu țesute fire
de tandră dragoste și de iubire.

în capul lor părea că se topesc
trei stele magice în zbor ceresc.

4 martie 2010