primăvara
m-a îmbătat cu o mireasmă de fior rece,
prea încet ā venit și prea repede trece.
se poate numi dragoste,
forfotă, flacără, rug,
și câte aș putea să îndrug.

risipite, cărările mele
se mișcă sub mine și fug.

noaptea
mă soarbe cu jerbe de foc a lunii făptură,
mi-e sete de viață și totul mă fură…

răzui cu tâmpla
altarul cerului bogat în stele
și mi se clatină-n suflet,
albastre, visele mele.

mi-e dor de ispite,
de-amante în doliu plângând
și-mi stăruie-aprinse de flăcări
fecioarele-n gând.

un marș nupțial de gânduri
frumoase se-aștern
și mintea îmi fuge
spre tot ce-i frumos și etern.

cenușa rugului meu,
de-aș putea să mi-o strâng
aș arunca-o în vânturi
să nu mi-oi mai plâng,
praf cosmic aș face din ea,
jerbe de flori,
culese cu dragoste de alți călători.

cine ne fură
dragoste și visele ca niște hoți?
să fie moartea
care ne-nșală pe toți?
trădatul meu suflet,
ca o lebedă coboară în mine,
făcându-se țăndări,
blestemat de destine.

să mă fac depărtare,
corabie, vânt,
la drum de cucoare
cu aripi în zbor la zări de pământ…

27 februarie 2010