am răstignit timpul pe o ancoră ruginită-n amurg,
soarele spânzurat și-a vărsat peste dealuri tot sângele,
s-a lăsat seara ca o enormă ampretă în vechiul meu burg,
toate-au rămas ca o efigie, suflete trist, plânge-le!

plânge timpul care-a zburat ca o pasăre cu pene albastre,
plânge-ți clipa când ți-a zburat din inimă prima dragoste
și când s-a topit cerul în ochii iubitei de ploaia de lacrimi
și-ai îngropat prima tristețe în marea de patimi.

torc umbre în seară ce-și mistuie vlaga-n amurg,
izvoare de doruri vibrânde prin venele mele ce curg,
frânturi de-amintiri care nu vor să-și mai găsească cărarea
ca paseri sălbatice, cu zborul lor, împroșcând zarea.

strâng patima la piept ca pe-o dragoste mare de tot,
să mă leapăd de ea și de trecutul ei nu mai pot,
strâng patima-n brațe, sălbatec, în urmă să-mi sune,
la cesuri de seară, în clipe albastre când soarele-apune.

amestec de-amurg cu gânduri funeste și dor leonin
de trecutele clipe ce-au zburat și niciodată nu mai vin,
cad precum confeti pe umerii mei, amfore grele,
în noaptea de patimi, lumina de luna și ploaia de stele.

2008