Virtutea de a fi om se răsfață singură
atunci când constată că este văzută.
Cine o consideră drept calitate, se înșeală.
Virtutea de a fi om este în același timp o cerință și o ofertă,
o poartă deschisă tuturor spre lumina
pe care o văd doar cei cu inima curățată
de dorințele infectate cu iluzii.
Omenirea a devenit o imensă oglindă
în care aparențele strălucesc
năucind sufletul.
Agonia zilelor călătoare
impregnează asfaltul drumului,
ales în noi de fiecare,
cu un amestecat viu,
plămădit în suflet din virtute cu sudoare.
Dacă nu nădușim,
dacă nu o strângem între dinți,
virtutea de a fi om, chiar dacă nu dispare,
se ofilește o dată cu fluturii care mor când plouă,
ori se ascunde dincolo de privirea curioasă, cercetătoare
și atunci întrebările adunate-n în snop
putrezesc pe un câmp, mângâiate de razele soarelui,
fără ca cineva să le mai acorde atenție.
Cine are nevoie de întrebări fără răspuns,
cui îi pasă de fluturii răpuși de lacrimile ploii,
când toți ne îndreaptăm privirea spre curcubeul
ce se deschide deasupra orizontului
și este ce mai frumoasă iluzie?
Și câți dintre noi
își doresc ca sufletul lor să treacă puntea
arcuită asemeni curcubeului
peste tot ce am transformat cu mintea în noroi?!