ÎNDOIELI


Ai văzut cum se-nchid de durere și ei,
Munții toți necuprinși în masiv sau muncei,
Când din zări rătăcind, în mănunchiuri de foc,
Fulgerând și trăznind nori ce nu mai au loc,
Se desfac în bucăți și se-aruncă-n noroi
Feliind tot mai des atmosfera din noi?
Ai simțit cum, în gând, trupul tău disperat
Se aruncă-n genunchi, mai plăpând și curat,
Implorând mărunțel înc-o porție-n plus
Din puținul minut care-a fost și s-a dus,
Dintr-un timp prea sărac și zgârcit uneori,
Care ba e prea scurt și prea rău alteori,
Ca furtuna ce-a fost, iar acum, rătăcind,
Se aude pierind înjurându-ne-n gând?

Ce păcat că purtăm mestecând între dinți
Îndoieli fără rost și prea des necredinți,
Ce păcat că prin noi mii de fulgere trec
Și în tunete sting, condamnând la înec,
Suflete încă mici, care n-au priceput,
Că tăria din munți nu înseamnă doar lut,
Că puterea din noi stă-n credință și vrut!