Toamna asta am să tac,
e pentru prima dată în viață,
voi ține
respirația acestei lumi
până când pașii tăi
vor mătura
cioburile arămii căzute prin sufletul meu.

Scrutez cerul,
dar privirea nu mai seamănă a privire,
totul se rezumă la un tablou albastru
pictat cu aripi exfoliate de cocori
ce spintecă văzduhul
spre alte dimensiuni
de lumini și enigmatice vise.

Toamna asta nu mai plâng,
plânsul nu mai seamănă a plâns,
lacrimile nu mai sunt lacrimi
s-au ascuns printre cearcănele ochilor
într-o iarnă polară
sau mai bine zis;
ca o iubire
care nu mai seamănă a iubire.

Câinele eului
devorează gutuile căzute pe piept,
cu dinți serpeziți
invadează încet, dar sigur, pupilele
prinse-n azimutul lumilor noastre,
trezind în noi amorțeala.


Voi muri în toamna aceasta,
dar moartea
nu mai seamănă a moarte,
ea este doar o astenie
rătăcită în anotimpul din noi.