ne ascundeam în umbre și sub cap
puneam lumina visului de ploaie
simțeam pământul cum se încovoaie
precum secundele acestui ne-ntâmplat

pereții lumii ne erau de pânză
pictam cu dor un inorog albastru
cu părul îl ștergeai născând un astru
din fruntea lui ce nu se mai zărea

pe axa lumii se-nvârteau potcoave
sau poate puncte cardinale din trecut
mă asfințeam să pot să te sărut
pe fața lunii veșnic nevăzută

apoi ne amorțea și laptele în oase
mi se părea că sânii tăi au gust de praf
scriam poeme cu un deget grav
femeia unei coaste încă sângerândă

ne dezlegam de venele de fiare
cuprinse primăvara de călduri
îți strecuram o mână-n inimă să-mi furi
din buzunar un suflet încă neschimbat

apoi de ghețuri ne lingeam pe unghii
doi pui de lup stins ne scânceau în piept
mai sus mă îndrumai spre unghiul drept
al uterului prea sărac cu duhul

râdeam râdeam parcă izvorul
vreunui alt potop de fericire se năștea
cu țâțele sleite și lupoaica adormea
atât de cuibărită între mine