Alerg în pajiștea gândirii mele.Alerg râzând, alerg plângând...alerg. Pașii mei repezi și singuratici se îndreaptă spre o lume de vise. Îi aud...merg alene și totuși ferm. Este întuneric. Doar lumina stelelor se mai oglindește pe străduța umedă.
Pe lângă mine mai trece câte un om cu capul îndreptat spre pământ târându-și pașii grei. Îți spui: "Doi oameni triști pe aceeași străduță..." Nu-l cunosc,însă nu mă deranjează compania lui. Avem același țel: lumea de vise. În mersul meu nu mai văd forme. Pașii mei grei sunt din ce în ce mai șterși. M-au epuizat...Mă voi prăbuși pe iarba rece și verde a pământului, și, pentru un moment, un gând amar îmi va străfulgera mintea și o lacrimă va cădea pe străduța umedă...nu am ajuns in lumea de vise!
Poate trecătorul grăbit va ajunge acolo și poate că va împrăștia câteva vise și pe străduța umedă...