Șed pe margine și sunt greu, foarte greu. Fiecare celulă îmi e atrasă individual de pat, cu o forță constantă și sleitoare. Asta e, mă voi împrăștia într-o pojghiță de grosimea unei celule, lipită de cearșaf. Mă voi prăbuși chiar acum… pipăi cu tentacula gândului patul cald, bun să te mulezi pe el, să te faci una cu cearșaful… una cu universul care te înghite și te adăpostește ca un pântec matern…

Chiar, când dormim fără vise suntem una cu universul?

Ah, un gând. Deci, unul din cei doi neuroni treji, care mă țineau în poziție semiverticală, a mișcat. A clipocit o sinapsă, trimițând un impuls rătăcit și disperat prin corp, poate-poate.

Toată voința din lume mi s-a adunat în creștetul capului, care parcă s-a ridicat singur, trăgând și corpul după el. Sunt în picioare. Până am ajuns în baie, a început o nouă zi.

Bună dimineața.