Ești singur la o masă în grădina unei taverne uitată de lume...Săruți din când în când berea înspumată și privești printre ramurile înfrunzite cerul pătat de norii albi veniți poate de la capătul lumii.La celelalte mese nu se afla nici un mușteriu, așa ca vrăbiile își fac de cap cu dezinvoltură în jurul tău; ai fi poate tentat să crezi că esti singura fiintă cugetătoare pe o planetă plină de viață... Ai poate ceva din micul prinț al lui Exupery sau poate ceva din tine a însuflețit frumosul personaj...
În clipe separate de exercițiul sărutului, lumea pare a se cufunda într-un amalgam anacronic de senzații si culoare...Te știi trist și gândurile negre nu-ți dau pace, cu toate astea chiar și petele de pe fața de masă îți par insule pe o hartă a tărâmului fericirii.Ești iubit sau iubești, ești urât sau urăști...vrăbiilor nu le pasă...Le privești, iar după o vreme ai vrea să nu îți mai pese nici ție...
Mai ceri o halbă unui chelner cu veleități de nălucă în universul ce respinge orice grefă pe sufletul care îl însuflețește intenționând să rămâi în această iluzie de paradis până când cerul încărunțit de stele te va anunța că este ora închiderii sau până când vei fi dat afară din viață...