Copacii plang peste pamant cu arama fosnitoare
si plang cu aur si plang ...cu amar.Abur de aur e
lumina si o respir si traiesc odata cu toamna.
Mi-e greu ,mi-e mult prea greu sufletul de
greutatea frunzelor murind.Si frig...si frig si-n
sufletul incarcat.Stau si privesc inexistentul si mor
odata cu frunzele si...tac.Incotro?Vorbesc cu
gandurile mele.O lacrima se desprinde din ochiul
albastru curat si brazdeaza obrazul palid.Nu o simt,
dar o vad...o vad scurgandu-se in aurul sufletului.
Poate ca nici n-a plans ochiul albastru,poate e
doar un gand ratacitor sau o parere sau... poate ca
eram chiar eu cea care am varsat acea lacrima pura
de cristal.
Copacii plang peste pamant cu amar.Si ploua cu
lacrimi reci si ma doare...ma doare sufletul de
greutatea frunzelor murind.Traiesc odata cu toamna.
Poate ca nici nu ploua ,poate e doar o
parere,poate e doar un gand.....sau poate ca sunt
chiar eu cea care mi-am imaginat,doar ca sa plang
odata cu frunzele,copacii,ploaia,toamna...
Stau si astept sa ma -ntomnez ,sa devin si eu o
frunza purtata pe aripi de vant,ca sa ajung mai repede la tine.
Si ploua...ploua tot mai marunt ,e frig si
vantul bate,dar bolta e senina si cerul
instelat.Cand
am deschis ochii ,erau lacrimi...