Imima ei era seacă, de durere, de nepasare și parca era legată cu lanțuri de o stancă ce o trăgea în jos în vârtejul fără fund, fără scapare.Era piatra din capatul ungiului ce îi cerea socoteală pentru ceva ce a pierdut fără să fi avut inainte. Ceva ce nu putea să strige păcatul, nici să plângă de durere, nici să-și scape sufletul.Va fi mereu prizoniera literei stacojii ce îi păta sufletul cu lacrimi de gheață ce îi încolțeau ființa și îi furau rațiunea răstignind-o pe crucea ce îi sfredelea spiritul și îi întuneca visele.Iar vântul îi lega părul de zăgazurile cerului, iar ploaia îi plângea conștiința, când secretele tainice și întunecate se loveau de stâncile de pe țărm învolburate de marea zbuciumată în fărădelegea ei.Ziua soarele era sulița ce îi străpungea credința oarba în pierzanie, iar noaptea luna îi lumina pașii spre valea umbrei morții când se trezea udă leoarcă în cel mai crunt coșmar al ei. O, deșertăciune a deșertăciunilor, totul e deșertăciune.Suspinele o cuprindeau ca o gheară ce îi frânge trupul și îi anulează rațiunea în calvarul flambat ce a devenit viața pentru ea. Era teama schimonosită în ură pătată de crima nascută din desfrânare.Unde este atunci iubirea cea veșnică și cea nemăsurată în puterea ei?