nu am reușit să fiu sau să rămân
doar pași pe nisip doar treceri prin praf de drumuri nesfârșite
cum gura mea nu amuțește
cum strigătul se zbate și iese fără ecou
din trupul meu firav aplecat flămând spre lumină
lamă despicând neliniștea nopții care nu mă mai duce de mult către casă
mă uit spre Tine îți strig îngenuncheată la marginea durerii
redă-mi Doamne vederea să pot căuta în temnița lumii cuvântul
nu trece peste frângerea mea de acum nu mă umbri cu uitarea

nu am reușit decât să semăn vânt în deșerturi pustiitoare
să adun lacrimi de martiri ai sufletului împietrit de singurătate
mereu mi-am purtat caii sălbatici peste câmpiile altora râzând
mi-am scuturat pletele în vânt peste mormintele lumii
nu am iubit decât cenușa praful și pulberea drumurilor călătorindu-mă
murindu-mă fără de început și sfârșit
fără de capăt această durere fă-o Doamne să rodească prin cuvânt în ochiul celor care pot să mai vadă

privește Doamne căderea mea așterne-i pat moale de frunze aurește-o