Sunt un om cu multe păcate, dar am învățat că recunoscându-le îmi eliberez sufletul de povara lor, desigur, prin căință și evitând să fac altele, însă nu am tăria și puterea sufletească pe care au avut-o sfinții când trăiau printre noi; sunt un om cu slăbiciuni și imperfecțiuni. Dacă Ioan Botezătorul, care a fost sfânt încă de când era întrupat, a mărturisit că nu era demn să lege curelele de la sandalele lui Iisus, înseamnă că eu, muritor păcătos, nu sunt demn nici măcar să intru în biserică; și totuși intru și chiar mă rog, mă spovedesc și când sunt sărbători religioase, deosebite ca importanță, mă împărtășesc cu sfintele taine. De multe ori nu merit această cinste pentru că desăvârșirea este foarte departe de sufletul meu, dar am înțeles că dorința de a deveni un om mai bun, este bine văzută în fața lui Dumnezeu și sunt prețuite de divinitate și eforturile cele mai mărunte.
Așa că în Joia mare am intrat spășit în Casa Domnului, dorind să mă lepăd de păcatele săvârșite de la ultima spovedanie. Nu vreau să-mi exprim părerea despre slăbiciunile lumești care împovărează și sufletele unor preoți deoarece se consideră că îi judec, dar sunt gesturi care mă întristează; când eram mai tânăr mă revoltam și îmi exprimam cu vehemență părerea, însă am fost acuzat de prea multe ori că mi-am atribuit rolul de judecător pe care îl are numai Dumnezeu, de aceea nu mai spun nimic, dar asta nu înseamnă că nu gândesc la fel.
Duhovnicul meu nu era în biserică și, pentru că aveam multă treabă, am mers la alt preot căruia i-am mărturisit și altădată păcatele. Molifta a fost făcută superficial și nu m-a lăsat să spun tot ce aveam pe suflet. Nu mi-a plăcut comportamentul lui, totuși i l-am trecut cu vederea, dar atitudine pe care o afișa, cu mâna stângă plină cu bani pe care o ținea la vedere, m-a iritat cu toate că m-am făcut că nu observ. Mai multe persoane care s-au spovedit înaintea mea i-au dat bani. Oare, de ce? Pentru că pare sărac sau ca să le ierte păcatele?! Desigur, preotul spune într-o rugăciune că a primit prin intermediul apostolilor și al preoților înaintași puterea de a ierta păcatele omenești pe pământ, numai că asta nu are prea mare importanță. Singur, Dumnezeu este cel care iartă cu adevărat păcatele săvârșite de muritori și doar atunci când consideră el că trebuie să o facă. Dacă ne lăsăm influențați de amăgiri, riscăm să greșim și mai mult și mai grav; însuși faptul că îl plătim pe preot pentru a obține de la el iertarea păcatelor este o greșeală, dar omului nu-i pasă, crede că poate să obțină tot ce dorește cu ajutorul banilor. Așa să fie?
Între credință și pornografie nu există nicio legătură aparentă, totuși banii, care sunt considerați "ochiul dracului" se fac responsabil de păcatul de a face orice pentru a-i obține. - Iubesc femeile! Fără ele nu ar exista omul, iubitele, soțiile, amantele; multe sunt mame excepționale. Totuși se pare că unele dintre femei greșesc mai mult decât bărbații. A nu se crede însă că bărbații sunt niște sfinți, iar pentru întreruperile de sarcină și ei sunt la fel de vinovați, chiar dacă sunt condamnate numai femeile. Bărbatul, prin natura lui, trebuie să fie un protector pentru femeie, și când spun asta mă refer și la actul sexual. Dacă ea rămâne însărcinată accidental, fără să-și dorească să facă un copil, și bărbatului îi revine o parte de vină pentru avortul pe care îl face femeia; este părtaș la o crimă deoarece dacă nu era egoist ori era mai prevăzător, nu se ajungea la o situație atât de dramatică.
Cât privește pornografia: nu judec, dar nu înțeleg cum este posibil ca o femeie să se lase atât de înjosită, de umilită, de chinuită pentru a obține o sumă de bani. Am mai spus, sunt un om curios și doritor să înțeleg esența unui fenomen, al unui gest, a unei fapte. Nu mă interesează pornografia, dar am dorit să văd dacă există limite umane morale, fizice sau sufletești în toată această nebunie și în primăvara trecută, cu toate că soției mele nu i-a surâs ideea, pentru 3 luni am plătit abonamentul la Dolce și pentru programele notate cu trei de x. Am trecut prin stări ce au evoluat de la extaz la depresie. Repet, nu am reușit să înțeleg cum unele femei tinere și superbe, și nu puține la număr, acceptă să fie maltratate sexual, pentru că se vedea clar că atâta brutalitate masculină nu le făcea plăcere ci le producea suferințe fizice pe care în unele scene nu le puteau masca. Am văzut tot felul de animale împerechindu-se, dar o făceau relaxat, fără patimă, fără cruzime. Condamnăm tortura, și spre stupoarea mea, am constatat că multora dintre noi le place și chiar se excită când vadă astfel de manifestări inumane. Am văzut filme în care femeile fac sex cu animalele: femei îngenunchiate sub greutatea câinilor care își fluturau impasibili limbile, femei penetrate de penisurile armăsarilor, al urșilor, al gorilelor și al altor animale... și m-am întrebat, cum este posibil? Lupul este un animal carnivor, ucide doar pentru a se hrăni, dar are o viață socială de cuplu. Femela lup își alege partenerul și îi rămâne fidelă întreaga viață. Noi, oamenii, de ce nu putem face la fel?
Dragostea adevărată există, am văzut-o, am simțit-o... Se spune că nu există pădure fără uscături și este adevărat, însă de multe ori nu-l înțeleg pe om... Uneori nu mă înțeleg pe mine însumi... Tatăl nostru care ești în Ceruri, sfințească-se numele tău, vie împărăția ta, facă-se voia ta precum în Cer așa și pe pământ... și ne iartă nouă greșelile noastre precum iertăm și noi greșiților noștrii... Și să nu uităm îndemnul lui Iisus cînd bărbații se pregăteau să o ucidă cu pietre pe Maria – Magdalena: să riduce piatra primul cel care se simte fără de păcat!