O ploaie fără margini stă să cadă.
Unde ești ?..
Am văzut de la balcon, doi porumbei dezorientați sub balustrada sticloasă...
Căutau ceva ; erau atât de " singuri împreună " !.. Și erau identici.
Plămădiți din aceeași materie care îi desparte ca ființe, și care îi apropie de singurătatea în doi...
Vezi ?.. Așa e și certitudinea a tot ce însemni tu : fragilă precum o iluzie, și statornică precum o obsesie...
Nu am curajul să mă apropii de umbrele morții... Sau de umbrele nopții, pentru că te afli acolo, și ești tot ce mi-a mai rămas de atunci... De acum un an...
Așa că port în mine un secret, pe care mă dezagreghez continuu să-l aflu, și la gândul stării paroxiste că l-aș putea afla, chem înnebunită ploaia... Sunt zilele acelea în care doar Singurătatea e alături de mine, și mă îmbrățișează în timp ce mă închid în lacrimi... Ploaia.