Nu suntem niciodată propriii noștri stăpâni... ne agățăm de câte un fir de speranță și ne rămâne inima acolo și noi plecam mai departe, dar nu putem fi niciodata exact în locul în care ne e corpul... nu știm să trăim în prezent...

Și așa irosim cele mai frumoase clipe, visând la cai verzi pe pereți.... și dacă întâmplător dăm peste cineva chiar pregătit să ne iubească, îl călcăm în picioare fără măcar să observam...

Și apoi... nimeni nu mai are răbdare pe lumea asta, nu vezi? ne sugrumă timpul și suntem atât de ocupați încât nu mai ramâne nimic, dar nimic pentru celălalt...

Adevărul e că nimeni nu știe nici unde mai sunt merele de aur. Du-te, caută-le și dacă le găsești mai gândește-te ce faci cu ele căci fericirea de a iubi se plătește scump uneori.

Oh, unde sunt eu acum... e departe... tu unde ești? în Sevilla? nu mai știu...