Din nou,tarziu in noapte, in pustietatea camerei pictez imagini care sa-mi mai ia din greutatea durerii. Din nou plang, privesc pe geam si incerc sa uit. Afara ninge atat de moalecu petale de trandafir, parca palide, rupte de mult timp si pastrate in cosuri din nuiele, pastrate pentru nopti speciale cand nu pot dormi iar cand sufletul doare, petalele calzi sa mangaie trupul si sa uit. Sa uit de departari, de oameni frumosi, de marionete si papusi... Sa uit de aceasta continua joaca. De acest continuu spectacol in care toti se lupta sa fie cel mai bun actor. Acum, cand foaia se termina atat de repede, cand lacrimile curg atat de usor iar trupul celui de langa tine nu-l poti simti pentru ca e departe, acolo departe unde tu nu poti ajunge, acum cand iubirea e-ntr-o carte, acolo pe raftul prfuit, acum, priveste-te. Priveste-te si ai sa vezi ce nimeni n-a vazut vreodata. Ai sa te vezi pe tine in toata splendoarea. Ai sa te vezi printre lacrimi si rimel.. Ai sa te vezi frumoasa.
Pe muzica de vals, sufletul meu danseaza acum, pluteste usor in trupul pe care-l port cu atata povara. Se misca usor, urca, coboara spre picioare ca o petala de trandafir ofilita si urca din nou, intra in maini, iar acestea ca electrocutate te cauta. Mai apoi sufletul ramane multa vreme proptit intr-un cui in cap, acolo de unde pornesc toate relele si toate cele bune, toate gandurile. Neinduratorul suflet ma lasa cu gustul amar al vietii in gura si pleaca, din nou danseaza si se aseaza in piept, unde si acum il poti gasi.

O stea inca mai pluteste in camera mea. O ultima stea ma vegheaza. Imi lumineaza drumul pe acest rand ratacit, intr-o noua zi gri, traita fara tine.
Inca o noapte in care astept sa-mi sopteasca cineva un cant, sa pot atipi si eu, aici in fotoliul gol si rece, asteptand ca mana ta sa ma ocroteasca.
Destin. Umbra acestui destin o zaresc pe perete cum se zbate. Cum lupta sa intre in mine, sa imi implineasca miile de dorinte care ma bantuie in atatea nopti, atatea ore in care scriu, minute in care tremur si lacrimi in care-ti admir chipul.
Ce absurd... Cuvinte irosite. Cuvinte rostite tie, fara rost, fara sens... Cuvinte care as fi vrut sa-ti spuna atatea si care spun doar..”Noapte buna”... E tarziu. Mos Ene a trecut demult pe aici. Acum si el doarme! Dar mai astept. Poate ai sa vii. Un tren soseste in 10 minute. Poate ai sa vii...Si n-ai mai venit...

Si totusi ma apropii catusi de putin oare de acel punct atat de important pentru mine? Ma apropii de sufletul tau? Cititor nefericit ce-ti regasesti iubiri, tristeti si tinereti aici pe foile astea ce se vor invechi curand si care vor fi intr-un final ceva folositor, adica hartie igienica. Tu, preamarite om... Ce simti? Ai cuvinte? Ai destule cuvinte sa poti explica starea ce iti umple trupul de atatea ori... Atunci cand el sau ea se apropie, atunci cand batrana te cearta, cand batranul te loveste...
Si totusi, un gand mi-a strafulgerat mintea: de ce au dezbracat bietul om de zapada? De ce nu i-au lasat frumosul palton in carouri si pantalonii evazati si helanca cea neagra? De ce l-au lasat atat de gol? Cu fular, o oala si o matura in mana nu poti supravietui pe lumea aceasta...
Iata minunatul pian... Iata clapele atat de fine... Si mana ta, cum amesteca sunete, culori. Cum ma faci sa visez, tu suflet de artist imbibat in atata cerneala ieftina din comert. Tu, cu inima ta patrata ma pui pe jar, ma faci sa ard noaptea, si ziua sa stralucesc.Noaptea un carbune, ziua un diamant.
Si nu fac nimic altceva decat sa visez si sa scriu. Nimic din ce sa supravietuiesc. Pentru nimic sa lupt.Da,stiu...Pentru vise! ai sa-mi spui... tu larva, viitor fluture artist. Tu traiesti din vise... Cu frunze te hranesti, iubesti si mori frumos in tacere. Iar eu...vesnc eu... Vesnic stand, asteptand vesnic.
HA! M-am prins visand din nou! O boala! Visomanie acuta... O simpla pastila, un drog, de o bucata din tine am nevoie...
Un rand am sa-ti mai daruiesc.Atat. Ma consum mult prea mult pentru un personaj simpatic sa spunem, de desene animate... Consum mina mult prea buna pentru a-ti imprima niste sentimente atat de reci in suflet.
Si simt cum frica ma apuca pe furis de mana... Ce voi face cu atatea cuvinte? Cine mi le va primi? Cui ii va placea sa-mi simta umila durere? Mda... Neinsemnatul „jurnal” pe care mai toata lumea-l va inchide cu lacatul, dar pe care-l afisez cu nerusinare va ajunge in containerul din spatele blocului. Asa-i! Ai dreptate. „Programul artistic s-a incheiat. Va multumim pentru atentie...”