poate ai crezut cândva în perfecțiunea proprie dar,
ai privit focul din vatră și
apusul de soare care se lăfăia
în splendoarea sa roșie
mai știi?
țărâna ușoară,
adormită pe uliță,
te mângâia și,
mai mult decât ea,
umbra ce se așternea peste tot satul


ai băut apă dintr-un izvor proaspăt,
cu miros de piatră,
din fântâna în care
lanțul prindea măruntaiele pământului
și le arunca stelelor, iar tu
numărai licuricii pe cerul negru din ochii ei


ai privit simetria geometriilor unui fulg de zăpadă
și-apoi,
topindu-se,
ai văzut cum săruta pielea palmelor,
perfecte și ele,
cu hărțile vieții desenate în continuu,
zi de zi,
de zugravul destinelor
atunci,
o țineai în brațe fără să știe
că în palmele sale
ți se topeau visele și
fragi de gheață îți curgeau prin vene


lumina trecută prin vitralii prindea ruga
în fața icoanelor
s-o ducă în cerul așteptărilor
așa ai aflat:
ea era prima icoană pe care o cunoșteai


în cântecul greierilor,
din nopțile de vară,
ce-și repetau necontenit dragostea,
ascultai cum pământul primea șoaptele iubirii,
ori ciocârlanul ce prindea în tril
tapetul primăverilor
în fiecare dimineață,
mai mult


acolo erau
pruncul sorbind somnul și pacea,
ocrotit la sânul mamei
i-ai privit și ai înțeles,
e altă icoană


după ce ai aflat toate acestea ai știut,
este de-ajuns
doar
să pari perfect