“… uite ce aflare: nu există doar un creator, ci doi.
așa ajungem să ne reamintim originile,
atât în zero,
cât și în unu;
că așa a plecat din nimic
și din unic, ceva,
și-a ajuns să fie totul.”

doar că, în tot acest lanț,
nimic nu este absolut.
golită de energie,
materia se transformă într-un praf
ale cărui particule
nu-și mai regăsesc împreunarea,
vreodată.
fără trupul-materie,
lipsită de atracția acesteia,
energia se va privi în oglindă,
cum se îndepărtează de propria reflecție,
până când
umbrele îi vor înghiți toate urmele.
și-atunci,
fără trupul- materie,
fără inima- energie,
sufletul-emoție piere și el.
în tot acest tablou,
doar spațiul este stăpânul absolut.
el există,
în multitudinea de dimensiuni.
la început,
așternut pentru facere,
apoi martor al devenirilor
și în final
o groapă uscată,
ca o muică cu ochii secați de lacrimi,
doritoare de moarte,
după ce și-a pierdut odraslele.

întregul prinde contur.
iată că
nu sunt suficienți doi creatori,
ci este nevoie
și de un pântec.
spațiul primește,
în acest fel,
locul său
într-o ecuație a ceea ce n-a fost ca să fie;
cuprins de eterna mirare despre sine:
- în brațele cui mă port?

deasupra tuturor,
fără să simtă nevoia de a fi aflat,
ori de a se afla pe sine,
stă adânc,
lat și pretutindeni,
pruncul care nu s-a născut din pântec,
timpul.