ca pe o extensie a gândurilor
undeva,
te-a priponit în suferința propriei suferințe.
nici măcar nu înțelegi
de ce crezi că priponul ăla,
adânc, adânc înfipt,
îl poate scoate din pâmânt,
ceva sau
altcineva.

simți cum,
din când în când,
doar te îndepărtezi de punctul tău de sprijin,
cât ține lațul,
lăsând iluzia să se strecoare
prin zdrențele din trup,
în suflet.

știi că este doar iluzia unei fericiri,
care îți ține de foame
cât o pungă de mălai ambalat,
dar ție nu-ți mai este foame demult
și te mulțumești cu atât.
nu din resemnare.
nu.
o faci pentru că îți iubești suferința.
ea poartă în fibrele sale
toate trăirile alea,
adevărate,
trăite până la sublimul neobservat
al unei existențe dăruite ție
de un destin
pe atunci
generos.
nu-i nici măcar o dependență.
nu.
e acel gest de onoare
pe care îl faci în fața funiei care,
de multe ori,
te-a lăsat să guști aroma dulce
a vieții.
știi că de acest legământ
te vei dezlega doar cànd
amintirile vor deveni,
mai întâi vise,
apoi doar o lacrimă
și la final,
un punct,
alt punct de sprijin,
în eternitate uitărilor.