nu sunt cascadorul, nici actorul,
nici măcar un toc de cerneală,
vreo recuzită.
nu am filmul mut în buzunar,
nu am eleganța vântului rătăcit,
nu sunt fântâna din care zboară armatele de corbi,
să-nfrunte furtuni.
mie poți să-mi pui în cafea sticlă,
nu zahăr.
și pot să-i simt aroma
ca și când aș fi un matelot uitat în cală,
alături de șobolani,
căpătând dependențe.
dar, nici măcar asta
nu sunt.

sunt spectatorul fără bilet,
prins într-o buclă a propriei obsesii;
mă ascund după cortină
să văd filmul acesta, iar și iar.
ca și când ar fi o dublă
regizată până la epuizarea tuturor actorilor lumești.
și nici măcar nu urmăresc tot filmul,
doar aștept și aștept,
tremur și aștept scena aia…
știi tu,
când îți treci mâna prin păr,
îți răcorești ceafa
și privești către orizont,
pozându-i.
apoi, te întorci
și mă privești.
aceea e clipa
care răstoarnă toate teoriile,
clipa în care
aș putea demonstra
că întunericul e lumină,
lumina e grea
și că îndrăgostitul
poate trăi fără să respire.