mirosea a porumb copt

eram acasă!

timpul

era

al nostru

oricând pasărea putea să lase ploile să-i cadă din cioc
odată cu firișoarele verzi de viață
din care își încropea anotimp de anotimp cuibul
această poveste cu pui de om descoperindu-se

mereu al mamei

oricând aveam să ne amintim
cum din pământ moale
imaginația de copil știa să încropească ghiulele
să zgândăre spiritele adâncului
dintr-un ochi de apă

frumusețea junglei
din spatele grădinii noastre
alt chip al iubirii
de care dai firesc
făcându-i pe plac
dumnezeului mic
din tine

când gladiolele îți murmură
pe limbă de flori în inimă de om camuflată:

nu te grăbi! nu te grăbi!

și atingi
marginile clipei
acest fluture sidefat
te cutremuri și-ți înăbuși
îmbrățișarea scorțoasă
de vietate mare făcută

optezi să iubești estetic
de la distanțe simetrice
astfel încât orice durere
să te doară
suportabil

până la viitoarea facere


mirosea a porumb copt eram acasă timpul părea al nostru

și noi
martorii a toate:
nu avea nimic să ne scape



și-atunci

moartea?!