la mijlocul lui prier
se refac iarăși aceleași familii de berze,
vin și se iubesc întâi pe vechiul cuib,
in tine, altero,
crește calm vigilența mea
precum oricărei cloști pasăre
curajul de a-și apăra ridicol de ferm
propiile ouă, propriii pui,
avem o perspectivă
incompletă, subiectivă
asupra întregii creații

aș da, altero, cu ghearele noastre-n
perechile amenințării braț la braț
precum corbii
atunci când le cad puii din cuib primăvara
guralivi, nătângi, totuși de-gata vampiri,
brațe negre mi-aș scoate-n planarea spre sol
din crengile verzi

Aș rupe din plopi crengi crude
să-mi refac baricadele speciei
circular, cât mai înalte,
aș reînvia strămoșii,
i-aș învăța, șamani, să rebea
seva nemuririi
cu ciocuri pumnale din alte cadavre

neajutorați îi văd și pe puii mei, foștii,
cei călcați în picioare, morți și-n găoace,
pentru ei m-aș repezi-n capetele oamenilor,
în spinările javrelor și-ale mâțelor agere

n-aș lăsa vrăjitorii să mi-i culeagă de jos,
să facă incizii la gât, din sângele scurs
răni naturii mame, schilodită până-n 1945,
umanitatea-i prăjită de setea urilor

mai rău decât masculii, aș reacționa mereu,
nu-mi scade prin scris virilitatea de-a fi,
se ascunde sub coaste, în inimă slabă
cu anii,
altera mea, dreapto, unde ți-e haltera,
unde ți-e goaga de pletos Herakles,
unu sexist al animalelor vechi
tinde către doi, eu sunt păianjen cu ouă,
simt cum se devalorizează vorba, fapta
de sărbătorile prierului
la păgânii romani, de ieri ori de azi

sfera deprinderii rodului
noaptea estivală
o poate crăpa, într-o desprindere din ram,
până atunci îmi urlu predat
Florei, Vestei, Selenei,
atotsuficiența, mânia, dezghețul iuțit
după înghețul de acum zece zile

ieri, dimineață, de Paști
n-am fost iepurele,
am plantat Kinder și Raffaello
pentru vânătoare de ouă

am fost un corb mai femelă,
am fost păianjen umflat de pământ,
mi-am păzit ouăle, bomboanele,
veniseră doi copii din cei patru, un dulău
să le atace,
i-am oprit, i-am speriat
după reașezarea ghivecelor
din beci în grădină