Limbajul prin care Dumnezeu se adresează creației din perspectiva umanului este alcătuit din: comunicare ca stare, exprimare ca mesaj, tip primar ca literă, manifestare a sunetului ca rostire, experiență vie ca amintire și orizont necuprins ca regenerare. Toate aceste atribute ale limbajului sunt părți componente ale adevărului dumnezeiesc prezent în forma și carnea lumii ce reacționează ca mesaj al reverberației divine, adică a absolutului aflat în relație cu părțile prin care își exprimă finalitatea ca desăvârșire de-a lungul devenirii. Pentru a defini, așadar, divinul ca adevăr în curgerea creată de Dumnezeu, este necesară dezvăluirea părților care alcătuiesc acest râu al atributelor limbajului prin care Acesta își adresează Sinele acestei deveniri. Ne referim aici la: monologul, dialogul, ideea primară, rostirea și reflectarea asupra nuanțelor care alcătuiesc structura umbrelor ce definesc forma luminii cuvântului și, totodată, la instituirea limitelor ca spații din care forma rezultă restituind sunetului propria prezență ca mesaj al auzirii prin care acesta își descrie sunetele prezenței ca fiind spații intermediare ale desenelor ce alcătuiesc imagini, reprezentări, stări, prezențe fixe din care se propun imaginației ca alte imagini care se vor răsfrânte prin cuvinte în creație ca sunete rostite de Dumnezeu.