poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 165 .



Lumea de basm, despre care spuneam
personale [ ]
= basme și povești lirice, pe alocuri în grai vechi = Glafuri (1),(2)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [poema ]

2021-03-18  |     | 



Macul nefericirilor


Basm inspirat din opera lui Mihai Eminescu, ”Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”


Îmi pare că, demult, tare demult, într-un loc cu Împărați (pentru că doar era o Împărăție mare, ca toate celelalte), într-un loc foarte deosebit, un Împărat și Împărăteasa lui frumoasă nu au avut, niciodată, copii, după ce, o vreme bună trecuse, deja, în Țara aceea, numită Țara cea Verde, fără ca probabil Cerul să o binecuvânteze pe Împărăteasă, dându-le un moștenitor, pentru ea. Până când, într-una din zile, în locul acela...
— Poate stelele au cerut, foarte tare, ca eu să mă nasc... Dar lucrul acesta, atât de intim pentru părinții mei, s-a petrecut, de fapt, nu mai puțin de acum douăzeci și unu de ani... Pentru că, da, m-am născut acum douăzeci și unu de ani!
— Probabil că lucrurile au fost rânduite așa cum crezi, Prințe, cu mult timp mai înainte, de fapt. Privește, rogu-te, de pildă, rubinul acesta roșu, el îți va spune despre destinul tău din Împărăția cea Nemuritoare a Macilor... Care, deja, de pe undeva te tot cheamă. Privește rubinul și nu te teme! Că sunt slujitor bătrân și foarte isteț!
— La nașterea mea, mi s-a promis, desigur, un lucru în care am crezut mult. Dar nu pentru mine, ci pentru tata, care e acum în etate, slujbașule. Pentru că am privit rubinul tău și am văzut, deja, ce m-așteaptă! Trebuie să culeg macul, pentru tata!
— Mai privește-l încă un pic, prințule! E aproape o ispită, că te rog!
— O să plec, acum, după el! După macul din câmpia cea fericită și fermecată, care să mă aștepte cu petalele lui chemătoare! Că eu, slujbașul meu bun, fără lucrul acela și fără tata tânăr ca un leu, eu nu mai pot! Pentru că nu îmi doresc supărare în Împărăție, slujbașule! Îmi `ieu, de fapt, calul și plec... Mai iute decât gândul, spre macul însurat cu pământul și cu somnul meu, întristarea, care mă cheamă. Că o să îmi găsesc macul acela, slujbașule. De pildă, de trei zile, calul cel mai bătrân al tatei mănâncă numai jăratec... O să iau, special, numai și numai acel cal... Pentru că sunt, de fapt, semne peste tot! Iar eu trebuie să plec!
— Ileana, ce face, prințule?
— Ileana, dar ce întrebi? Slujbaș isteț ce ești! (Slujbașul, într-adevăr, îl privea pe prinț cu o privire foarte isteață).
— Nu se va supăra, Ileana? Privește, încă, rubinul și nu te teme!
— Nu cred să se supere... Dar îmi va fi foarte dor de viitoarea mea mireasă... Pentru că, cu câte rubine aș dărui-o, nu ar fi fost nici cu un pic mai dulce, decât era deja, draga mea de Ileana... Are o față ca ziua și cel mai frumos păr galbăn, și e cea mai dulce, dintre toate femeile! Numai Ileana e, de fapt, calea inimii mele... Și tot drumul mieu tinăr... Dar, ia să plec eu!
— Unde plecați, de fapt, prințul nostru cel mai drag de pe pământ? Chiar vreți să plecați? Că lumea tare rea este!
— Să îi aduc tatei floarea tinereții! Așa...
— Priviți încă rubinul...
— Iacă, îl privesc!
După zeci de peripeții, implicate fiind o Vrăjitoare, o Mașteră foarte rea, Gheonoaia, dar și Muma Pădurii, pe care Prințul, însă, pe toate le-a învins, după tipicul fiecăreia, dar și pe toate fiarele pământului și cele care stăteau dedesubt de cer, care i s-au opus prințului și care nu l-au putut spăria, câtuși de puțin, acesta a nimerit într-un loc de câmpie nemuritoare plină, toată, cu maci, așezați tocmai lângă un Castel de Argint, de unde s-a auzit un glas de femeie foarte frumoasă. Părul ei lung și frumos era foarte subțire și castaniu la fire, ca trunchiul de pădure, iar ochii ei mari, de un verde curat, poate cea mai limpede podoabă prețioasă, pentru o femeie, și ca un smarald frumos și o podoabă sfântă zăcândă, frumoasă, în sufletul ce ascunde un ariniș. ”Ce frumoasă e... Dar mai dulce e Ileana...” Rochia femeii, de un albastru brocart, îi venea numai bine Prințesei, printre macii înfloriți și toți foarte roșii de ziceai că era, de fapt, un nor de femeie albastră și ușoară, printre macii cei roșii plini de somn și dăruiți cu dar de multă adormeală, pentru oricine trecea, de fapt, pe acolo...
— Nu îți fac niciun rău, prințule, tu doar rămâi..., îi zise frumoasă, Prințesa cea tânără a Ținutului. (Că Împărăteasa era singură, pe acolo, și încă nu își găsise niciun Prinț care să fi trecut prin Împărăția aceea a Macilor.)
— Să îi aduc tatei floarea tinereții! Așa mi-era vorba, de la Împărăția mea... Și mi-e jurământ, încă de mic, să ascult de ea!
— Vrei floarea tinereților, prințule?
— Foarte mult, fată frumoasă...
— Atunci rămâi aici... Că eu te rog foarte mult... Să nu mă părăsești niciodată... Niciodată, te rog mult, prințule!
— Aha!
— Apoi, îți dau și Macul cel Frumos și cu petalele cele mai dăruite. Pentru că cine stă pe aici, nu cunoaște îmbătrânire. Iar macul acela, pe care, cu siguranță, ți-l voi da, dacă chiar mă iubești...
— Nu pot, că e pentru tata, macul acela, fată foarte frumoasă și deosebită! (Dar în gândul lui: Nu este mai frumoasă Zâna aceasta, decât Ilenuța a mea...)
— Stai cu mine, prinț duios...
— Vreau doar tinerețe, fată frumoasă, ca să o duc tatei! Pentru că a îmbătrânit, iar mie îmi vine, nu știu cum să te fac să înțelegi, foarte multă milă, în suflet, când mă gândesc la tătuca...
— Rămâi... Te rog, să rămâi... Pentru că te rog eu foarte sincer și cu neapărat mult drag! Pentru că tu, prinț frumos, chiar îmi ești scump ochilor!
— O vreme, poate, totuși, rămân... Dacă mă rogi tu, atunci, o să rămân...
Și poate prințul a stat, un timp, pe lângă frumoasa și tânăra Prințesă, cu rochie albastră din cel mai frumos brocart, pe lângă ochii aceia verzi care l-au tot bucurat și chemat, cu o încântare așadar foarte mare în suflet și, uitând-o pe Ileana, fiind cu totul foarte fericit... Până când, într-una din zile, o durere surdă l-a cuprins, lângă macii aceia cei mai frumoși, ai Împărătesei, aducându-și aminte pentru ce de fapt venise, pe tărâmul acela... adică pentru cea mai specială floare din lume, una roșie și dătătoare de mare putere trupească, pentru tatăl său. Și, credem, la darea aceea de seamă, Împărăteasa durmea, cu trupul ei frumos, în câmpul ei cu maci, care era ca un fel de Împărăție, pentru cei mai fericiți dintre tineri, adesea aflându-și cel mai lin somn și îmbrățișarea dulceții celei mai moale, printre flori. Avându-se, în spatele câmpului, și un palat din aur foarte roșu și din cupru. Chiar în spatele aceluia din argint, dătător de multă dragoste. Niciun palat însă de aur, auriu, pe la locurile acelea...
— Vreau doar tinerețe, fată frumoasă, ca să o duc tatei... Și-a spus, privind fata cum durmea, extrem de dulce și de frumoasă, și cu totul fără grijă sau pază, în lanul cu maci. Și lângă palatul de aur, pe care abia l-a visat. Aducându-și aminte de logodnica pe care o lăsase în urmă, de Ileana.
— Rămâi..., a auzit ca prin vis, și buzele fetei au părut să se miște puțin. Deși ea durmea.
— O vreme, poate, totuși, rămân...
— Mai rămâi...
Mult timp, s-a uitat poate prințul, la cel mai frumos mac și cel mai proaspăt, cu totul de foc, din palma fetei, aflându-se, azi, cam dormind liniștită, în lanul cu maci, știind că aceea era, de fapt, floarea pe care i-ar fi trebuit, ca să o ducă tatei lui, Împăratul, pentru a-l trage afară din vârsta lui îmbătrânită.
— Ia să culeg...
— Ce faci prințule?, l-a întrebat, atunci, Câmpul de maci pe prinț.
— Te iau, cu mine, macule! Pentru că trebuie neapărat să mă reîntorc!, iar prințul avea o mimică destul de încrâncenată. Privind la macul din palma închisă a fetei. Că durmea cu el, fata, în mână, ca să și-l ferească.
— Și Prințesa? Nu ești tu, oare, Prințul ei? Că ea e Prințesa și Împărăteasa noastră cea mai dragă, și a macilor, și a acestor Ținuturi!
— Trebuie să plec, pentru tata!
— Și Împărăteasa noastră cea foarte frumoasă?, icni câmpul.
— O să mă întorc la draga mea, Ileana, și o să mă însor cu ea. La vreme, o să îmi facă dintr-o dată și ca prin minune minunată, doi fii cu pielea albă, adică doi gemeni!
— Și Împărăteasa noastră, a macilor?
— Nu face asta prințule, e târziu... (A șoptit, ca prin vis, prințesa)
— Ia să` ieu... Trebuie neapărat să mă reîntorc, acuma...
— Nu mă mai iubești, prințule?, dar Prințesa (Împărăteasa ținutului) cea, ca prin somn, supărată dormea, deja, între macii foarte mari.
— Am stat destul, nu mai e clipă de zăbavă! Macule cel dătător de tinerețe și de speranță, pentru țelul acela căruia eu îi sunt supus, de când m-am născut... (Și a luat, atunci, prințul, cu el, macul acela frumos, din câmpul acela foarte lat, plin, tot, cu flori foarte adormitoare.) A chemat și a luat, la repezeală, prințul, din grajduri, calul lui tată-său, care, chiar și acum, se hrănea cu jăratec, și s-a întors, repede, către locurile de baștină. Pentru că armăsarul acela bun cunoștea bine drumul către reîntoarcere. Acolo, bătrânul lui tată îl așteptase, pe prinț, cu sufletul strâns, pentru mulți ani de zile...
— E cel mai frumos mac din lume... E leacul îmbătrânirii... Ia să îl pun eu în dreptul sufletului...
— Pune-l, iute, tătucă! Că am venit, cu macul, înapoi!
— Așa... Sunt cel mai fericit Împărat, acum, pentru că parcă mă simt olecuță mai în vigoare! Nu ți se pare, fiul meu frumos, că am mai întinerit?
— Da, tată, ești cu adevărat cel mai frumos și mai bun dintre Împărați! Să fi trecut... Numai patru sau cinci ani, de când am plecat! Și Ileana? M-a așteptat? Tată, sunt cel mai plin de rușine...
— O să îți găsești, prințule, o altă femeie... Acum ai îmbătrânit. Că ai stat mai mult de patru-cinci ani...
— Eu? Da... Pentru că ți-am dat, în schimb, macul... Dar nu am stat mai mult de patru ani. Mă simt, olecuță, mai bătrân, ca și cum aș fi zăbovit douăzeci, nu patru ani. Ca și cum ar fi trecut zece sau douăzeci de ani peste capul meu, de fapt...
— Da...
— Că, bine am făcut! Că, tată, ți-am adus, ce trebuia!
— I-ai dăruit macul tău, tatălui tău... Aceasta este, probabil, cel mai duios lucru pe care îl poate face un fiu adevărat.
— Și Ileana?
— E o lele bătrână, acum, dar te-a așteptat, foarte mult, să revii... Nu e așa de bătrână, prințule, dar suferința a îmbătrânit-o, puțin... Doar moartea să mai dea târcoale, prin odăierul femeii...
— Ileana! Ileana! a gemut, atunci, prințul, și l-a lăsat atunci pe tată-său, repezindu-se, cât putu de iute, înspre odăierul unde știa că ar fi trebuit să o găsească pe Ileana lui cea frumoasă. S-a năpustit foarte iute pe ușă, undeva, în dreptul grajdului, era un cal foarte priceput care încă mânca, încă, din jăratec.
— Ileana, Ilenuța mea! Unde ești?
Însă, în fața prințului se arătă numai o femeie foarte bătrână, dar încă senină la față.
— Prințule...
— Nu pot pricepe!, a zbierat, atunci, prințul.
— Tatăl tău primește în fiecare zi câte un mac, și asta de aproape 300 de ani de zile... Eu, însă, acum sunt bătrână... Pentru fiecare mac, a trebuit să cos câte o cămeșă din fir de aur, și să i-o înmânez slujitorilor celor mulți de la palat... Acum, ai venit și dumneata, prințule. Că eu, prințule, mult am plâns și mult am tot așteptat... Nu m-am măritat după nimeni, și numai am plâns!
— Ileana..., dar un sentiment de năucitoare stânjeneală i s-a așezat drept în suflet, prințului. Ileana nu mai era, nicidecum, femeia cu cea mai răpitoare frumusețe, de care se îndrăgostise acum foarte mulți ani... Ileana... O lacrimă i-a curs din ochii lui foarte mari și albaștri, ca la treizeci și unu de ani, și când lacrima a ajuns la pământ, din ea, curata, a răsărit o albăstrea.
— Ileana, ia, te rog, albăstreaua aceea și pune-o, rogu-te, în dreptul inimii, să vedem dacă există și un Dumnezeu al necăjiților...
— Prințule... Dar bătrâna femeie nu s-a îndurat să rupă albăstreaua, care răsărise din lacrima cea curată a prințului, din cel mai fierbinte dor, din fierbințeala inimii curate, dar și din jale.
— Vei întineri, Ileana!
Calul, însă, în grajduri, stătea și fornăia. Și s-a pornit, apoi, ca o vijelie, lăsându-se ca o brumă de abur, în fața prințului, care plângea pentru mândra lui bătrână, care nu se îndurase să rupă floarea minunată, mica albăstrea... Care răsărise exact din locul unde îi căzuse, mai devreme, lacrima.
— Prințule... Am mâncat numai jăratec... Acum urcă, te întorc la câmpia cu maci, să prinzi și tu, putere... Că nu ai trăit, numai douăzeci de ani, deja... Deși ești foarte îmbătrânit, de prea multă viață, adunată...
S-a înduplecat prințul, așadar, urcând pe căpătâiul calului și lăsând-o în spate pe dulcea lui Ileana, care plângea de i se rupea pe ea cămeșa cea veche. Și cine știe dacă prințul și cu frumosul lui cal, care mânca numai jăratec, s-au întors, vreodată, în câmpia cu maci, unde îl așteptase, îndelung, frumoasa și nemuritoarea Împărăteasă a castelului de Argint ascuns... Și cine știe dacă fuga lui, din fața persoanei mai demult, Ileana, cea mult iubită, i-a fost de un folos...
Poate aceasta, de fapt, a fost o poveste cum este și stana de piatră, de un folos ridecător, cât să iei un bun folos din ea și din cea mai frumoasă învățătură. Pentru că, de fapt și de drept, copilul cel bălai își trăiește numai pruncia, iar tinărul tinerețile, pe când bătrânul numai poate să spere din nou, dacă și-a pierdut, poate, vârsta, cea mai de dinainte... Și am rădicat un bolovan și am mai trăit, ca și el, încă un an, numai în fericire și în bucurie a tinereții mele, cea fără prihană sau de vină! Dar, cu sărmana Ileana, ce să se mai fi întâmplat?
— Ai revenit, Prințule...
— Da, Prințesă a macilor. Am înturnat ca să îți cer iertare...
— Acum, suntem amândoi atât de bătrâni... Că și pe aici s-a lăsat bătrânețea, Prințule! Întoarce-te la Ileana ta, și cere-i și ei, rogu-te, să te ierte și să te izbăvească! Pentru că nefericirea femeii e mare, dar și vârsta bătrână e lungă...


BASM


Cristal sau Povestea de lângă apa stătută



În Țara aceea, Cristal era, de fapt, numele Lumii, așa cum Pământul nu e numele numai al țărânei, ci a întregii cuprinderi a oamenilor. Și numai un izvor de apă stătută era, în acele ținuturi, care cunoștea un secret mare. Că fiecare fată, dacă îl atingea, apa lui devenea mai veselă și mai curată decât viața! Dar izvoarele și râurile tăceau, tot curgând... Și curgând... Iar Lumea era fericită și blândă, fără nicio pricină a apelor de a șopti cuiva vreo taină cât de mică... Dar și lumea aceea, poate să fi avut o hibă, pe care nimeni nu ar fi cunoscut-o, pentru că lumea nu și-o spunea! Hiba era, desigur, o nucă, în care cineva ascunsese grâul nefericirii! Sau cine să știe...
— Cum te numești, fată frumoasă?
— Cristal, mă numesc. Și sunt cea mai frumoasă fată cu părul de aur! Și fata și-a dat la o parte, cu mâna, părul ei lung, în care erau aninate fire frumoase de aur.
— Și tu, fată mai oacheșă și pe la ochi cu umbre foarte verzi și cu luciri de smarald? Că ești sălbăticuță și dulce, că te privesc!
— Cristal este numele meu. Dar locuiesc foarte aproape de pădurea aceea, unde tata are numai o colibă.
— Și tu, fată mai mică, că abia ce te-am văzut, ce stai ascunsă la marginea acestui pustiu, chinuindu-te să crești floarea aceasta mică, care seamănă cu bujorul? Care este numele tău, fată mică și foarte frumoasă?
— Cristal. Așa mi-a spus mama, și mi-a lăsat în grijă floarea aceasta, ca să învăț cum să o cresc. Pustiul e mare!
— Tu, Împărăteasă a acestor ținuturi cu fete, cine ești?
— Mă numesc Cristal și am în grijă toate fetele de pe pământ. Fiecare, din ele, mai are în grijă câte ceva, pentru că așa suntem noi, mereu avem grijă, chiar și de stele...
— Și care este numele acestor fete, Împărăteasă?
— Cristal.
— Cum te numești, Împărăteasă? Spune-mi, rogu-te, foarte sincer...
— Împăratul acela bătrân, când m-a văzut, de pruncă, în leagănul de lemn și de aur, în care m-au pus, mi-a spus numele de Cristal. Dar tu cine ești, bărbat frumos, care ai venit pe la noi?
— Eu sunt Prințul-Duioșenie!
— Prințul Duioșenie, ce nume este acesta?
— Îmi dai și mie, Împărăteasă, o fată cu care să mă căsătoresc?, a spus, însă, el, privind-o foarte sincer și blând, Prințul.
— Pe care din fete o vrei, Prințule?
— Pe Cristal! Pe care o vrei tu!
— Pe care Cristal?
— Nu știu...
— Atunci, ia, rogu-te, floarea aceasta frumoasă și mică, ce seamănă cu bujorii, și întoarce-te peste exact trei ani, până când mă voi hotărî!
S-a înduplecat prințul, auzind ce îi cerea Împărăteasa aceea, a fetelor tinere și foarte frumoase, de acolo, dar nu s-a mai întors niciodată. A luat, cu grijă, floarea și nu s-a mai întors.
— Pe care Cristal mi-o vei da?
— Pe mine, prințule. (Zisese, de fapt, Împărăteasa Planetei de Cristal.)


Variante lirice:

Cristal

Pe planetă, doar cristale și pădure, de găsește
Ochiul tău, cel păzitorul, vatră pentru oameni goi...
Treci prin lume de prostire, oameni noi, neomenește
E Cristalul lumii, poate, i-un Pământ cu straie noi!
Spune-mi tu de-i al tău nume mai presus ca Ionul Sântul
Este, poate... numai firea ce numește trandafiri...
Te-am ghicit, nu știi de-acuma cine îs, și legământul
Cel de nume, de trădata-i, să nu-ți vină de-amintiri!
Cine-i fata mai plăcută ochiului decât pădurea?
E Cristal! Dar cea micuță, care stă, sub strai, plângând...
Cine ești făptură mică, ai doar șase ani, aiurea
Ții o floare mică albastră și-o iubești cu tine-n jind;
Sunt Cristal. Dar sub năframă chipul stă să se arate
Căci voi crește... Cine-i fata cu pasiune, alergând
Numai să mă țină-aproape... Sunt Cristalul, tot fugind...
Cine e Împărăteasa tremurând fără păcate...
De ce plângi? Îmi dai o fată, ca s-o țiu pe lângă mine...
În trei ani, de vii voinice îți promit c-o să mă leg!
Și-atunci plec... Cine e fata? De promit, căci mă dezleg
Sunt prea multe fete-n lume și pe-acasă-s lângă mine ...
Și pe care mi-ai fi dat-o? Fata aceea, spui, că... plânge?
Doar tăcerea mi se zbate ca o lacrimă cu sânge
Că negaseși legământul și pe mine, chiar, m-ai rupt
Numai frumusețea-mi steie ca o stea pe-un pântec supt.


Balada feciorului foarte bun la inimă

(POEZIE CU TERȚINE)

1.
Nu-i timp să zac, căci moartea, după mine,
Să-mi iau un cal, să plec, de-aici, oleacă...
Din prispa fetei, tare mi-e zurlie:
Ia apă, c-un picior desculț în spine,
Să i le ung, pe pajiște să zacă,
Când o dezmierd și-i spun a mea să fie;
Pământul, da, e plin, cum se cuvine,
Și de ștergare,
Și o să beau din apa ei săracă;

De stăruiesc, ca să despoi frunzarul,
În pieptul vechi, să-ți vâru` ani de lapte!
Să-l țin pe tata, să-l îmbăt în floare,
Petalele-aprinse, ca și jarul,
Culege-oi macul vremilor răscoapte...
La bătrânețe leac, să fie, oare?
A-îmbătrânit tătuța, ăst ”amarul”!
Sculptez trudirea fiului, în fapte,
Spre floarea, dintr-un lan de vindecare!
Eu țiu la tata, viața să mi-l ție!
2.
Așteaptă tata, să-i redea sfiala,
De tânăr verde, și de-a prinde-n nadă,
Te mângâi iarăși, draga mea beteagă
Mi-aduc aminte, parcă Shakuntala:
Pierdut era inelul de zăpadă,
Un voal care-o-acoperea, întreagă,
Stiloul meu e bont, și din cerneala
Care s-a scurs, n-a mai rămas vreo roadă
Să-mi spuie, ești rănită, ești întreagă...

Ori cum se spală vârsta de zăpadă?
Ori dorul, frica?
Faptul că te las?
Cum să-i redau la tata, astăzi, anii?

3.
Iubite tată, ceri, spre tinerețe?
Să nu se mai oprească, când e vreme?
O să purced să caut floarea-vie
Și plec, dar fetei-i dau, astăzi, binețe,
Un sân ca o frăguță, flori și geme,
În părul ei tomnatic, mă îmbie...
Eu doar oleacă merg înspre fânețe
E mândra, mă cufund în crizanteme,
Să îi găsesc din pielea-i aurie;
Eu doar oleacă mărg spre frumusețe
O suliță de rai a prins să cheme,
S-o țiu de dragă, ca să-mi placă mie.
Ileana, lângă locul cu măsuță
Să-i depăn vis cu păsări ce păstrează
Într-a`-lor aripi lumea-întredeschisă
Iar peste ziua ei măruntă de fătuță
Trecea un înger dalb ce-i pus de pază
Însă acum dorința se tot scrisă
Pe plai miroase-a fân și a frăguțe
Sau, între piersici, cine să-i mai vază...
”Treb`ie să plec...”, pe sânul ei, îi zise.
”Mi-e teamă, crizantemele lui Truță
Nu-s semn de pribegit, ci-s ochi să cază.”
Pe sânul ei, bărbatul înflorise...

Și peste părul ei de țărăncuță
Trecea un înger mic ce-i pus de pază
Încă de când femeia se-împlinise.

4.
Învins-am timpul, trece-ocol de stele,
Un șarpe-i vremea, poți să o prefaci
În unduiri, și ți-o păzește luna
O altă vreme, dacă vrei cu miele,
Poveri să porți, războaiele de traci...
Ce îți e dat, greoaie săptămâna,
De ghionoaie, ori de duhuri rele,
și, peste toate, Floarea dintre maci
dacă-o culegi, poți cere Fetei mâna
și n-o să mori vreodată, tinerele...
te costă totul, plata să o faci!
Așa (și la sfârșit), s-alege grâna,
dar cum e soarta, apele ei grele...
(...)

Și timpu` l-am învins, cu buzduganul,
Dar vremea n-am putut-o îmbrânci
Aceeași vreme, luna ți-o îndeamnă
Ce curios e, Doamne, timpul, anul
Ca pâinea ce-o-împărțim, prin brutării...
Pe mâini țin floarea, pân` la rege,-n toamnă
Ce dor de maci, și ce ciudat aleanul,
De vârsta, nu mai poate răsări...
Doar floarea de la mac așa înseamnă

5.
Că vârsta tatei se va dezgoli ca pomul
Și n-are voie să mai muște nimeni
Acasă, am o fată și mi-e dragă
Pe-o apă cresc culcușuri, ca și omul,
Care, pe mare, ține-o barcă,-asemeni,
Să stau, de viu, în carnea ei întreagă,
Să o iubesc, iubește-mă ca-n domul
Copacului, pe care-ai vrea să-l semeni
Să zac, de viu, în carnea ta întreagă.
Și să mai uit de ghionoaia, gnomul,
Pădurea cea cu flori, giganții gemeni,
Sărarul, omul-pește și-o zănoagă...

Pe care le-am văzut...
(...)

6.
Livada unde-aflat-am, parcă, Pomul
Și Floarea nemuririi, s-o-asemeni
Celei mai sfinte taine, ce se leagă...
Cum trec și toamne, veri și iarna-i dusă...
Și vremi de drum mereu, pe-aci, se scursă...

Spălat, în ploaie, cine-i mai duioasă?
E mândra mea, dar cine e femeia?
Doar am zărit-o, m-am zbătut cu firea,
Păianjen pentru scumpa mea de-acasă
Îmi simt obrajii supți, lagrima méa,
Între nebunii ochi, îmi țiu pornirea
Cum stă-între maci, e dulce și frumoasă,
Și goală... de își ține corpul cheia
Piciorul... pe sub maci, e primenirea
Pe ea, mai curg petale, nu mă lasă...
O cheamă somnul și ar vrea scânteia
Și scalda-n brațe și în adormirea
Pătucului de maci...
Spălați-o cu petale, -îmbrăcăminte
Pentru aceea care, tânără, se minte!
De la zeița asta, fur eu macul!
O să mi-l dea?

Să o ating, să nu pot merge, încă,
Să-i spun, că trupul meu e, pururi, stâncă?
De visuri de zăpadă curioasă...
Ia să culeg eu macul dintre sâni!

7.
Mireasmă de gutui și-o plăcintuță
Apoi stârnirea nunții babei Dochii
O prea măruntă fată, în decembre,
Catrința ei, și cal la săniuță,
Un cer de neauă, vreau doar glasul popii
Îngheț și-s mort pe ăste sorți imberbe
Ileana!
Căci, lăsat-am mândre-n spate!
... Cum curge bătrânețea peste mine...
S-o port departe,-o dulce potecuță,
Când, pe muiere, maci cădeau, de rochii,
Acoperind-o, toate, peste membre;
E frig și doare, parcă,-n cămăruță,
Mă caută Ileana, iar, cu ochii...
Sau poate-i iarnă, poate e septembre...
Și niciun timp nu-i rază!, iar, albuță...
Dară ce văd, cum pasul meu se țeasă,
Pe dânsa, - dumicat de flori, Ileana!
Cu ie albă, prospețimi din floare,
Îmi simt tot boiul greu, teșit la oasă,
Îmi strâng, cu chinul, pleoapele și geana
Să dorm... ca mierea-n plosca de-adăpare,
Simt pielea de pe carne, nu mă lasă,
Și mă gândesc la Coturbaș, vădana
Și mă gândesc la osul care-mi moare;
În viață, duci iar macul, dar te-apasă
Și-îmbătrânești și ți se zbate geana;
Ajungi acasă mort-bătrân, cu dare;
Adusei floarea vie...

Iubeam o dulce fată
Ca un fulg.
Nu cer iluzii, vreau doar glasul popii
Să ne unească-odată Dumnezeu!
Și bătrânețea scoasă de pe mine,
nu-i vina!

Măceșii se deschid ca și o carte,
Și nemurirea poți, în tini,-să semeni
Ea, bătrânețea, ca, prin maci, dezleagă...
Să o duc tatei, viața presupusă...

Și el o vrea.
(...)


8.
De înserarea frunzelor complică,
Mai frig să fie-n carne, să ți-o port;
La `tini pe coapsă, haina mea de mire,
În vișini să te țin, să-ți fie frică,
Să te spoiesc, cu gura mea, în cort
În carnea mea, să-ți dau acoperire
Să nu încapă rău în nicio `spică
Din vina sorții-împiedicată-n sort...
Tu poartă coșul, spală-n râuri lumea,
Să dorm, Ileana, nu voiesc nimică;
Sub frunză te sărut, în tine hram;
Să îi dau macul tatei, nemurire
Optusprezece daruri pentru frică
Că nimeni n-o să-l afle-n moarte, neam,
Nemuritor, dar nu se cade-n fire
Să dorm, Lenuță, pare-mi-se,-mi pică
o pară mult prea grea, la ea în ram...
ce simplă e a morții fericire...
ce? plâng-oare perele, de cad pe jos?
Iubește-mă
Ileana,
prea frumos!

Odată am visat de-o Dumnezeie,
Și nu muream, decât să o cunosc;
Că avea maci...
Trăia cu macii grei, atât de tristă...
Trebia ca tatei zvonul să i-l ieie!
Și părul ei mai mirosea a mosc...
Mi-a dat, la despărțire, o batistă...
Tu iartă, Ilenuța, de femeie
Că oasele, în tine,-mi recunosc
Îmi spun porumbii, prinși de o batistă,
Tu iartă, Leana mea, în veșnic dor
Și să dormim pe aripile lor.
(...)

9.
Păstrează-mi mie, tată, Nunta Mare
Că o să mor, îmbătrânit, de-aseară,
Și câinii latră, floarea simte bai
Și, mai ales, în zi de Sărbătoare
S-o uzi
S-o legeni...
Dar tată, iartă-mi scoabe de picioare
Din mine bătrânețea, văd, răsară
Îți înflorește-n inimă, sub strai
Iubite tată, ține floarea rară!
C-am luat eu bătrânețea...
... Și plâng și-acum, în visul alb, cuiva.
Nu plânge, scumpa lumii, o furtună
De maci ai somnului m-au tras în hău
Că te-am iubit, trădat-am, ca barbarii
Chiar macii verii, roșii-ieri, să spună,
De despuiat-am floarea, tăntălău
Dară, te-am vrut să-mi vii cu lăutarii!
Tu spune-i, tată, că în ceruri tună,
Se spală iadul cu săpun de său
Zăpada iasă-n drum, cu cărturarii!

Pe fața-i udă, eu așez cunună,
Pe plânsul ei așez un strai de tei,
Găsit-am pâini din coșul cel mai tare,
Așa era domnița mea nebună...
Un drum de rană, de la papucei
Să spuie stelele, acum, cântare,

S-o dezvelească-n stele și în lună,
Iar eu să trec, plângând, din lumea ei;


10.
Așa eram eu - tânăr,
cu izvoare
de cai de aur și povești de-argint...
Ei m-au făcut fecior de înfrânare
Sub mine, numai tină, apă mare,
Și-o nuntă șade-n țarcul plin de miei.


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!