mi-ar plăcea să te iubesc așa cum iarba iubește ceața
fumul dezlânat amplifică misterul,
durerea din oase,
până când dorința ajunge în tălpi
prin urmele ude de cuie

restul nopții nu încape în educația mea să ascult focul
absolutist,
divin,
în scânteile ce pocnesc
prelungind suferința pereților
scriu cuvintele pe care i le-ai spus
omului
doamne, pleacă de la mine sunt un păcătos!

te-aș iubi în multele feluri ale vieții
în forme unice de fulgi
miliardar în imaginație
te-aș privi cum își privește bogatul hambarele pline
și trupul tânăr în carnea femeilor de o noapte
ce mi-ar putea murdări sufletul

poate rădăcina nervilor întinși din care setea își hrănește invidia
nimeni nu suferă mai mult decât somnul lovit de arșiță
întunericul nu poate trece printre noi
atât de sinceră ne-ar fi prinderea,
atât de frumoasă te-ai trezi dimineața cu regretul
că am doar două mâini