poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 163 .



Proverbul: o abordare din perspectiva logicii cognitive
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Danaia ]

2020-10-06  |     | 



1. Precizări preliminare

Clasificări ale proverbelor au putut fi realizate în studiile de specialitate încă din anii '70 ai secolului trecut, pornind în linii mari de la două criterii fundamentale, şi anume semantic şi structural. De pildă, având ca bază delimitările specifice cadrului teoretic al formalismului rus, Permyakov (1974, 1979) distribuie proverbele în mai multe clase în funcţie de criteriul logico-semantic (v., în acelaşi sens, şi Kuussi 1972). La rândul lor, specialiştii români în domeniu au procedat la delimitarea mai multor tipuri de proverbe, în funcţie de criteriul tematic (cf., de ex., Cuceu 2008), logico-semantic (cf. Tabarcea 1982), dar mai ales structural (v. Golopenţia-Eretescu 1971, 2016; Negreanu 1998; Toma 2009, Terian 2015 ş.a.). În alte cercetări s-au putut considera în egală măsură ambele criterii, semantic şi structural. Este sugestiv în acest sens, printre altele, şi demersul lui Constantin Negreanu din 1983, autor care delimitează, din punctul de vedere al conţinutului, trei categorii de proverbe, şi anume: prescriptive, de atitudine şi de informaţie. În aceeaşi lucrare (cf. Negreanu 1983), proverbele sunt grupate, în funcţie de criteriul structural, în trei categorii: proverbe simple, proverbe compuse şi proverbe complexe, trihotomie care reţine atenţia în condiţiile în care – aşa cum se admite îndeobşte – una dintre trăsăturile definitorii ale proverbelor o constituie scurtimea lor (caracterul sintetic şi capacitatea de esenţializare).

2. O posibilă subcategorizare a enunțurilor paremiologice în conformitate cu criteriul logico-semantic

În cele ce urmează ne vom opri asupra clasificării paremiologice care figurează la Tabarcea (1982), autor care a realizat o serie de disocieri interesante de pe poziţiile logicii, deşi, așa cum vom avea ocazia de a constata infra, pe de o parte, categoriile delimitate de autorul citat nu acoperă literatura paremiologică în toată diversitatea ei, pe de altă parte, într-o serie de cazuri, se cuvine să cădem de acord asupra imposibilităţii de delimitare a unor categorii stricte / absolute. Precizăm și faptul că în demersul nostru vom considera, pentru exemplificare / (contra)argumentare, o serie de proverbe constituite în jurul unui termen religios, așa cum sunt consemnate acestea la Zanne (1901), vol. VI.

2.1. Proverbele implicative-calități

O primă subclasă delimitată este aceea a proverbelor implicative-calităţi, numite astfel având în vedere că ele presupun formula-tip „dacă... atunci” (Tabarcea 1982: 181) . De regulă, aceste tipare cuprind în expresie o copulă, adesea verbul a fi în ipostază copulativă. De pildă, enunţul Hoţul nedovedit este negustor cinstit implică structura (de adâncime) Dacă nu este dovedit, atunci este cinstit. Uneori copula este subînţeleasă, ca în exemplul Boală lungă, moarte sigură ↔ Dacă boleşti îndelung, asta este semn cert al morţii. Aşa cum a arătat Golopenţia-Eretescu (1972), sunt şi proverbe implicative care reprezintă tautologii logice, în clasa acestora fiind incluse şi exemple precum Omu-i om sau Fasolea nu-i păsulă. Deşi, la prima vedere, astfel de tipare au aparenţa unor clişee care nu aduc nicio informaţie nouă în comunicare, în realitate valoarea stilistică a acestora este foarte accentuată, argumentul invocat de specialişti în acest sens surprinzând diferenţa dintre modul de definire a tautologiei, pe de o parte, în plan logic , pe de altă parte, la nivel de discurs, în speţă în discursul proverbial. Astfel, în construcţii de genul celor menţionate, tautologia este exclusiv logică, la nivelul enunţului paremiologic nefuncţionând echivalenţa X=Y. De pildă, în Omu-i om receptorul este obligat la o decodare care reprezintă, în ultimă instanţă, o analiză semantică a lexemului repetat: „om1 care desemnează numai clasa (s.n.) vs om2 ca mulţime de trăsături caracteristice (s.n.) pe care clasa le presupune” (Tabarcea 1982: 183). Am putea aprofunda discuția în acest sens, precizând că, în astfel de cazuri, cel de al doilea substantiv este utilizat predicativ , iar nu referențial , în măsura în care acesta nu trimite la un referent, ci, asemenea unui adjectiv, îl califică pe om1 (v.,. de ex., GDLE 2000: 4786).
Un alt indiciu important în recunoaşterea proverbelor implicative este compararea… subînţeleasă (în condiţiile neexprimării explicite a adverbului de comparaţie ca) a termenilor puşi în relaţie. De pildă, într-unul din exemplele menţionate mai sus subînţelegem că hoţul nedovedit este asemenea [= ca] unui negustor cinstit.
În ansamblul materialului paremiologic excerptat din Zanne (1901, VI) am putut identifica şi o serie de tipare sugestive pentru relaţia implicativ-calitativă, deşi în mod constant este vorba despre tipare care nu sunt organizate în jurul copulativului a fi, ci al unui alt tip de verbe, de pildă, verbe dicendi (şi actanţiale), ceea ce pare a sugera faptul că raportul implicativ „dacă... atunci” nu trebuie limitat la enunţurile care includ o copulă. În acest context, de pildă, Cine pe alţii blestemă / Urgii asupra îşi cheamă (Zanne 1901: 494) implică pe Dacă îi blestemi pe alţii, atunci atragi asupra ta urgii şi mai mari, cu alte cuvinte, Blestemul asupra altora atrage după sine / se soldează cu / implică nenorociri asupra blestemătorului. Pe lângă raportul implicativ, subtextul include şi o relaţie comparativă, cf. citirea „Blestemarea altora este CA o urgie (pentru tine)” . Sugestiv în acelaşi sens este şi proverbul, organizat, de asemenea, sub forma unui distih ri(t)mat, Cine înjură de cruce / Ca ea o să se usuce (A. Pann, apud Zanne 1901: 531) ↔ Dacă vei înjura de cruce, atunci te vei usca asemenea ei / lemnului ei = Înjuratul de cruce atrage după sine / implică uscarea asemenea ei → Înjuratul este (ca) o urgie . În categoria structurilor implicative ar putea fi incluse şi o serie de proverbe care evocă unele credinţe şi superstiţii şi care îl conţin explicit pe dacă (v., de ex., Dacă în ziua de Bobotează va bate crivăţul, (atunci, n.n.) vor fi roade la bucate (Zanne 1901: 495) ↔ Crivăţul de Bobotează este indiciu al / echivalează rodului la bucate / unui an fertil / roditor) . De menţionat sunt şi unele proverbe „trunchiate”, care includ doar prima parte a structurii implicative (secvenţa pusă sub semnul lui dacă), cea de a doua parte (atunci) fiind implicită; de pildă, Domnul / Dumnezeu nu bate cu ciomagul (Zanne 1901: 550) implică subtextul: [Dacă] Domnul nu bate cu ciomagul, [atunci (înseamnă că)] Domnul bate cu altceva sau altfel. Acest [(cu) altceva /] altfel se va putea decoda în relaţie cu administrarea mai puţin evidentă / ostentativă a pedepsei divine, dar şi având drept reper o calitate de căpătâi a Creatorului, şi anume îndelunga-răbdare. Clopotul, numai atunci sună, când îl tragi [= Dacă nu întrebi, nu ţi se spune, apud Zanne 1901: 513) pare a fi sugestiv pentru ceea ce s-a numit (cf. supra) tautologie logică (trasul clopotului atrage după sine, de regulă, sunetul respectiv), mai exact un tipar a cărui redundanţă se manifestă exclusiv în plan logic, atâta vreme cât asocierea respectivă se impune a fi descifrată, în plan discursiv (proverbial), în cheie figurativă, iar nu într-o lectură literală.

2.2. Proverbele paradoxale

Această subcategorie include acele tipare în limitele cărora se echivalează termeni care, la nivelul vocabularului de uz general, nu prezintă seme comune, de aici derivând şi efectele stilistice. Tabarcea (1982) consideră că, pentru a vorbi despre proverbe paradoxale, condiţia este ca „termenii din stânga şi din dreapta copulei să nu aibă nicio trăsătură comună, […], să se găsească într-o relaţie de opoziţie, care poate merge până la antonimie” (Tabarcea 1982: 185). Un exemplu în acest sens este furnizat de Omul bun e prost, un enunţ proverbial care – considerăm – este susceptibil de a fi decodat prin considerarea unui sem al excesului, dar şi a unui raport implicativ, cf. Dacă eşti prea bun, eşti luat de prost (cf. şi enunţul consecutiv E prost de bun [ce e]). Exemplele oferite în continuare (v., de ex., Omul i-un ou…) pledează pregnant în favoarea ideii că mai adecvat pentru definirea relaţiei dintre cei doi termeni este, nu conceptul de opoziţie, ci acela de nonsimilitudine / nonconcordanţă semantică, un concept care îşi circumscrie o arie noţională mai amplă, în orice caz nereductibilă la relaţia de antonimie (în ultimul exemplu menţionat, om nu i se opune lui ou şi nici invers ). Prin urmare, nu doar perechi precum frumos şi urât nu prezintă seme comune, ci şi perechi precum om şi ou, întuneric şi, să presupunem, iarbă ş.a.m.d. Mai mult, în cazul perechilor antonimice, există o axă a simetriei / axă de dispunere simetrică a sensurilor: fiecare dintre membrii perechii respective este definibil în oglindă prin raportare la celălalt, cei doi termeni având capacitatea de a se evoca reciproc.
Sunt o serie de situaţii în care asocierile neaşteptate dau naştere la paradoxuri puţin transparente semantic, chiar foarte opace. Cel mai adesea cazurile de acest gen sunt soluţionate discursiv prin amplificarea enunţului respectiv cu o secvenţă verbală menită să dezambiguizeze. De pildă, în enunţul reprodus mai sus echivalarea omului cu un ou este susţinută prin adaosul „cum îl atingi, îndată se sparge” (Tabarcea 1982: 186). În concluzie, am putea spune că absenţa (la nivel de sistem, în speţă de dicţionar) oricăror seme comune între doi sau mai mulţi termeni este „compensată”, în plan discursiv / enunţiativ, prin stabilirea unor punţi semantice între lexemele incluse în ecuaţia de echivalare, ceea ce este posibil în condiţiile unui act creativ-figurativ, cum este (și) proverbul. În plus, se verifică şi astfel potenţialul gnoseologic al acestui tip de discurs, care, departe de a fi un joc gratuit al asocierilor „neinteligibile”, făcute de dragul de a şoca, reprezintă o modalitate discursivă aparte de articulare şi de aprofundare a cunoaşterii.
În economia unităţilor frastice constituite în jurul unui termen religios, reţin atenţia unele tipare paradoxale în care echivalenţa între X şi Y se exprimă prin a fi copulativ şi adverbul totuna. De pildă, în Călugărul şi cerşetorul sunt totuna [Cu referire la firea nesăţioasă / lacomă a călugărilor, apud Zanne 1901: 501] paradoxul este rezultat al asocierii între două entităţi aflate oarecum la antipod (pe scara socială), călugărul (cf. călugăr „bărbat care a făcut legământ să ducă o viaţă religios-ascetică şi care trăieşte într-o comunitate mănăstirească; monah”, DEX) respectiv cerşetorul (cf. cerşetor „calic, pomanagiu”, „persoană care, pentru a-şi procura cele necesare traiului, cere de pomană”, DEX). Aşa cum se poate observa, în exemplul citat, încărcarea cu semnificaţie a asocierii paradoxale şi, implicit, validarea acesteia este posibilă în condiţiile unui transfer semantic, care se produce dinspre cerşetor înspre călugăr, iar nu invers, enunţul paremiologic menţionat relevând utilizarea substantivului călugăr cu un sens figurat depreciativ. Transferul se susţine în contextul mentalităţii populare, care constată, analizează, nu iartă!
Nici alte unități frastice care conţin lexeme religioase nu reflectă la nivel strict formal schema propusă de Tabarcea (1982) pentru proverbele paradoxale, însă construirea tiparelor respective pornind de la un paradox este indubitabilă. De pildă, proverbul Cine umblă la Crăciun în cămeşă, la Pasce umblă-n cojoc (Zanne 1901: 528) transmite ideea inversării ordinii fireşti a lucrurilor / „comportamentelor” vestimentare sezoniere, în aceste condiţii asocierea respectivă (între un anume context temporal şi o anume vestimentaţie) dovedindu-se surprinzătoare în măsura în care contrazice ordinea clasică, tradiţională (= asimilată în virtutea tradiţiei). Prin urmare, ecuaţia ‘cojoc – Crăciun, cămaşă – Paşte’ devine ‘cămaşă – Crăciun, cojoc – Paşte’. Cele două substantive comune, circumscrise noţional câmpului vestimentar, stabilesc, de fapt, o relaţie de cvasiantonimie, evidenţiabilă la nivelul raportului opozitiv ‘subţire vs. gros’ (cf. cămaşă / cămeşă „îmbrăcăminte (de pânză, de mătase [s.n.] etc.) care se poartă pe piele, acoperind partea superioară a corpului”, DEX, respectiv cojoc „obiect de îmbrăcăminte făcut din piele [s.n.] de oaie prelucrată cu miţe cu tot, cu blana în interior, care se poartă mai mult la ţară ca palton”, ibid.), aspect care susţine şi el tiparul paradoxal, deşi, în acest caz, echivalenţa este mai puţin transparentă (cf. Umblatul în cămaşă la Crăciun înseamnă / echivalează umblatului în cojoc la Paşte). Incompatibilitatea logică (paradoxul, anomalia) pare a se soluţiona însă, echilibrul fiind restabilit, fie şi parţial, în condiţiile în care vestimentaţia omisă / pasivizată este valorificată cu ocazia celeilalte sărbători . Totuşi, nu putem să nu observăm tonul ironic, pentru că, dincolo de dimensiunea implicativă a proverbului citat (cf. Dacă cineva umblă la Crăciun în cămaşă, atunci, după toate probabilităţile, la Paşte aceeaşi persoană va purta cojoc), transpare şi o critică voalată, chiar şi un îndemn: Nu e normal să umbli la Crăciun în cămaşă şi la Paşte în cojoc, [aşadar] Îmbracă la Crăciun cojocul, iar la Paşte cămaşa.
Sunt şi exemple în care paradoxul nu este soluţionat, existenţa anumitor comportamente contradictorii / paradoxale fiind inadmisibilă în conformitate cu o logică elementară, formulată însă de pe poziţiile unui homo religiosus. De pildă, proverbul Nu poţi fi şi cu dracu în buzunar, şi cu sufletul în rai (Zanne 1901: 563) relevă autoexcluderea firească a două aspecte contradictorii (v. şi dimensiunea implicativă a tiparului: Dacă îl ţii pe dracul în buzunar, atunci automat nu ai cum să-ţi păstrezi sufletul în rai). Totuşi, creativitatea populară nu s-a oprit aici, dovadă inclusiv un proverb precum Umblă cu crucea în sân şi cu dracul în inimă (Id., ibid., 531) care ilustrează un paradox validabil, în măsura în care o astfel de situaţie este recognoscibilă în plan ontologic; mai exact, paradoxul este soluţionabil prin admiterea condiţiei ontologice a ‘făţărniciei’ . În primul exemplu, acest tip de soluţionare nu este posibil, având în vedere circumstanţele diferite (cf. sân // rai): crucea poate fi ţinută de cineva în sân, însă sufletul doar Dumnezeu decide unde va merge! Din perspectiva acestor observaţii, proverbul Nu poţi fi şi cu dracu în buzunar, şi cu sufletul în rai constituie un fals tipar paradoxal, întrucât paradoxul este negat (v., prin comparaţie, *Cu dracul în buzunar şi cu sufletul în rai).
Un exemplu interesant de discutat este şi Tir mi-e dracul, tir mi-e lacul (Id., ibid., 578), care transmite ideea identităţii absolute între drac şi… lac (cf. drac = lac, lac = drac), şi aceasta deloc (doar) în virtutea corespondenţei formale, i.e. de rimă. Punerea semnului egalităţii între o instanţă religioasă negativă (cf. dracul) şi o apă stătătoare (lacul) este generatoare de paradox, validarea acestei echivalenţe (dovadă, perpetuarea structurii paremiologice respective de-a lungul timpului) fiind posibilă prin prisma valorizării lacului, la nivelul culturii / mentalității populare, drept unul dintre sediile esenţiale ale dracului (cf. în acelaşi sens şi balta etc.); prin urmare, ar fi vorba despre o echivalare metonimică ‘habitat pentru specie”.

2.3. Proverbele actanţiale

Acest gen de proverbe includ un verb de acţiune (cf., de pildă, „Buturuga mică răstoarnă carul mare”, apud Tabarcea 1982: 188), implicând, spre deosebire de subtipurile discutate anterior, un grad mai mare de generalizare (Id., ibid.). Totuşi, în pofida gradului superior de generalizare, în astfel de proverbe doar uneori lipsesc determinanţii (cf. „Mielul blând suge la două oi”) . Tiparele actanţiale cu termeni religioşi sunt, de regulă, structuri frastice mai complexe în sensul că, adesea, astfel de tipare nu sunt calificabile ca fiind strict actanţiale. De pildă, proverbul Unde-i cetatea mai tare, acolo bate dracul război mai puternic (Zanne 1901: 562) este sugestiv pentru un tipar actanţial (cf., în acest sens, locuţiunea verbală a bate război desemnând acţiunea de a lupta şi determinanţii cu valoare adjectivală, mai puternic, mai tare), dar şi paradoxal (v. convingerea omului din popor, reflectând un adevăr religios, în speţă creştin, şi anume faptul că nu sufletele corupte, ci sufletele cele mai apropiate de Dumnezeu constituie ţinta fundamentală a diavolului, întrucât cei deja căzuţi sunt prăzi foarte uşoare), respectiv circumstanţial (cf. infra, 2.4.).

2.4. Proverbele circumstanţiale

Așa cum se poate înțelege, proverbele circumstanțiale sunt microcontexte proverbiale care includ circumstanţe spaţio-temporale sau indică instrumentul, respectiv modalitatea (cf., de ex., „Mâţa blândă zgârie rău”, Tabarcea 1982: 191). În economia tiparelor gravitând în jurul unui termen religios, foarte bine reprezentate sunt structurile care conţin o circumstanţă locală (exprimabilă mai ales la nivel de parte de propoziţie, dar şi la nivel mai complex, propoziţional), în unele cazuri respectivele unităţi frastice fiind definibile (şi) ca actanţiale: Eu nu-s prea dus la biserică [Fereşte-te de mine, că nu ştiu prea multe şi o păţeşti!, apud Zanne 1901: 491] ; Să facem o cruce în perete! [Cu referire la situaţii în care prezenţa cuiva la un moment dat, după o îndelungă absenţă, provoacă surprindere, apud Id., ibid., 534]; Cruce de aur în casă [Se zice ori de câte ori se pomeneşte numele necuratului, împiedicându-l astfel să se apropie, apud Id., ibid., 535]; Nu-ţi face cruce unde nu-ţi ajută! [Nu cere ajutor dacă ştii că nu-l vei dobândi sau nu-ţi va fi de niciun folos, apud Id., ibid., 531] ş.a. Calificarea unui proverb drept circumstanţial se susţine însă şi în cazul unor structuri frastice care includ alte tipuri de circumstanţe, de pildă instrumentale (cf. Făcui cruce cu mâna stângă – Pentru a exprima mirarea cu privire la un lucru făcut pe dos, apud Zanne 1901: 534 ş.a.).

2.5. Proverbele comparative

Această subcategorie paremiologică se diferenţiază de subcategoria proverbelor implicative (inclusiv) prin faptul că, de această dată, comparaţia este explicită, iar nu implicită: „Mai bine cap de pisică decât coadă de leu”, „Mai mare daraua decât ocaua” (apud Tabarcea 1982: 192). Se impune inclusiv disocierea de comparaţiile proverbiale, care sunt simple clişee comparative recurente. De pildă, în nalt ca bradul (secvenţă desprinsă din paremia [Î]nalt ca bradul, prost ca gardul), structura ca bradul – modalitate lexical-stilistică de redare a superlativului – reprezintă o comparaţie proverbială. Proverbele comparative cu termeni religioşi sunt foarte bine reprezentate, observaţie valabilă cu referire mai ales la tiparele cu decât care includ un comparativ de superioritate: Se loveşte ca iepurele de biserică [Cu referire la ceva care nu se potriveşte, apud Zanne 1901: 493); Dascălu Hoţoţop / Care a scos mălaiu din foc / Mai mult crud decât copt [Cu referire la dascălii bisericeşti care au, măcar uneori, obiceiul de a fura de la enoriaşi, atunci când umblă cu botezul, apud Id., ibid., 538 sq.); Râde dracul de porumbea / Şi-i mai negru decât ea (Id., ibid., 559); Decât drac negru, mai bine drac alb [Decât călugăr, tot mirean e mai bine, Id., ibid., 591 sq.]; Dumnezeu nu-i dă omului mai mult decât poate duce (Id., ibid., 551) ş.a. Comparaţia se realizează însă în tipare mai variate, mai exact nu exclusiv prin valorificarea unor structuri explicite cu adverbele comparative ca şi decât. De pildă, despre cineva împopoţonat şi ridicol se spune Parcă-i capra de la Crăciun (apud Zanne 1901: 529), tipar al cărui subtext presupune mai degrabă comparaţia, iar nu identitatea (cf. Arată ca o capră de Crăciun / *Este o capră de Crăciun; cf. şi împopoţonat ca o capră de Crăciun, în care secvenţa ca o capră de Crăciun poate fi calificată drept comparaţie proverbială). Considerăm că şi astfel de cazuri sunt sugestive pentru tiparul paremiologic comparativ, deşi comparaţia este implicită.

3. Concluzii

Aşa cum s-a putut constata, nu întotdeauna un proverb este încadrabil strict într-o categorie paremiologică sau alta , într-o serie de situaţii, de pildă, tiparele paradoxale fiind sugestive şi pentru raportul implicativ, la fel cum cel puţin unele dintre tiparele actanţiale relevă paradoxul (şi circumstanţa), iar o parte dintre proverbele circumstanţiale se articulează (şi) ca actanţiale (mai puţin implicative). În acelaşi timp, materialul faptic excerptat din Zanne (1901, vol. VI) a permis o serie de nuanţări ale schemelor propuse de Tabarcea (1982) pentru apartenenţa la o categorie paremiologică sau alta, cel mai adesea demersul nostru evidenţiind necesitatea lărgirii definiţiei admise de Tabarcea pentru fiecare dintre clasele delimitate. De pildă, aşa cum am arătat supra, proverbele implicative, dar şi cele paradoxale depăşesc formal schema enunţului structurat în jurul unei copule / unui predicat nominal. Ignorând un astfel de aspect, atunci, de pildă, un număr – în realitate foarte bine reprezentat – de proverbe incluzând un paradox ar rămâne în afara oricăror clasificări sau ar risca să fie clasificate puţin obiectiv, dacă avem ca reper esenţial categoria proverbelor paradoxale cu verb copulativ. În aceeaşi ordine de idei, proverbe comparative vor putea fi considerate şi acele tipare paremiologice care conţin o comparaţie implicită, nu doar explicită, desigur cu condiţia ca acestea să nu evoce un raport implicativ, caz în care se impune tratarea lor la subcategoria 2.1.
În ansamblul subcategoriilor paremiologice analizate, se poate admite că structurile implicative (în care comparaţia este subînţeleasă) funcţionează într-o serie de cazuri ca o „punere în gardă” (cf. Nu face aşa pentru că [o păţeşti]!), jucând rolul unui anumit îndreptar la nivelul colectivităţii respective . În acelaşi timp, proverbele paradoxale reprezintă categoria logico-estetică care invită într-un grad relativ superior la meditaţie / reflecţie: enunţiatorul propune o asociere / echivalare care contrariază, eventualul receptor fiind somat să găsească tâlcul asocierii respective, doar la prima vedere „anapoda”. Dacă în unele situaţii paradoxul va putea fi rezolvat relativ uşor, în virtutea faptului că ambii participanţi la actul enunţiativ dispun de un fond relativ comun de experienţe şi de cunoştinţe, în alte cazuri accesul va fi… întârziat oarecum, deşi, aşa cum remarcam supra, astfel de asocieri (care nu au apucat încă să intre într-un fond comun al experienţelor gnoseologice) sunt, de regulă, dezambiguizate prin „amplificarea” proverbului respectiv. Ulterior nu este exclus ca, odată asocierea respectivă însuşită / asimilată, proverbul să suporte un proces invers, şi anume de simplificare (cf., de ex., Omul i-un ou şi… atât!).

Bibliografie

Surse:

Zanne, Iuliu A., 1901, Proverbele românilor din România, Basarabia, Bucovina, Ungaria, Istria şi Macedonia [Cu un Glosar româno-francez], vol. VI, Bucureşti, Editura Librăriei Socecu & Comp.

Lucrări de referință:

Cuceu, Ion, 2008, Dicţionarul proverbelor româneşti. 7777 texte din Dicţionarul tezaur al paremiologiei româneşti, Bucureşti, Editura Litera Internaţional.
GDLE, 2000, I. Bosque, V. Demonte (coordonatori), Gramática descriptiva de la lengua española, Real Academia Española, ESPASA.
Golopenţia-Eretescu, Sanda, 1971, „Elemente de analicitate în proverbele româneşti”, în Studii şi cercetări lingvistice, XII, 1, p. 5-24.
Golopenţia-Eretescu, Sanda, 2016, «La structure linguistique des proverbes équationnels», în Structuri, sisteme, transformări. Studii de lingvistică şi poetică, Bucureşti, Editura Academiei Române, p. 80-87.
Kuusi, Matti, 1972, “Towards an International Type-System of Proverbs”, în Proverbium, nr. XIX, Academia Scientiarium Fennica, Helsinki, p. 699–735.
Negreanu, Constantin, 1983, Structura proverbelor româneşti, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Negreanu, Constantin, 1998, Istoria proverbului românesc, ediţie îngrijită şi prefaţată de Pr. Alexandru-Stănciulescu-Bârda, Editura Cuget românesc.
Permyakov, G. L., 1974, “On Paremiological Homonymy and Synonymy”, în Proverbium, nr. XXIV, Academia Scientiarium Fennica, Helsinki, p. 941-943.
Permyakov, G. L., 1979, From Proverb to Folk-Tale. Notes on the general theory of cliche, translated from Russian by Y. N. Filippov, Moscow.
Kuusi, Matti, 1972, “Towards an International Type-System of Proverbs”, în Proverbium, nr. XIX, Academia Scientiarium Fennica, Helsinki, p. 699–735.
Sevilla Muñoz, Julia, 2000, Les proverbes et phrases proverbiales français et leurs équivalences en espagnol, în Langages, 34e année, nº 139), 2000. La parole proverbiale, p. 98-109.
Tabarcea, Cezar, 1982, Poetica proverbului, Bucureşti, Editura Minerva.
Terian, Simina-Maria, 2015, Textemele româneşti. O abordare din perspectiva lingvisticii integrale, Iaşi, Institutul European.
Toma, Raluca-Felicia, 2009, Pragmatica proverbelor biblice, Editura Universitară, Bucureşti.



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!