Cine e? Cine e personajul acela care trăiește o viață mai fictivă decât toate ficțiunile și mai reală decât realitatea? Cum aș putea să suflu asupra lui și să-l fac să trăiască? Și cum ar fi???
Ar putea fi un personaj care să nu vorbească prea mult.
Vorbind prea mult te trezești că mesteci printre dinți banalitatea, molfăi descrieri mediocre și explicații inutile. Cei care vorbesc prea mult mai stâlcesc și din cuvinte uneori, se înroșesc la față de plăcerea de a avea dreptate, fac spume la gură de trufie și devin astfel niște arătări total inestetice. Vorbitul puțin, în schimb, e dovadă de mare eleganță. Și personajul meu trebuie să aibă, cu siguranță, această eleganță! Propoziții scurte, cuvinte scurte, chiar monosilabice. De fapt, ar trebui să vorbească foarte puțin sau aproape deloc. Să asculte cu înțelepciune mută, iar dacă trebuie să vorbească, să adreseze doar întrebări, să se mire de orice, să fie curios precum un prunc ce-și mușcă singur mâna, să vadă dacă-l doare sau dacă e a lui.
Ar putea fi mut. Muțenia e o formă sublimă de interiorizare, de inocență. Cititorul ar putea cunoaște astfel gândurile sale, viața interioară, toate simțirile, toate sentimentele și resentimentele. O introspecție acerbă, ca o radiografie a interiorității.
Nu. N-am încredere în radiografii. Cine are? Par să arate lumea așa cum este, dar arată o altă realitate. Se folosesc de lumină și nu se pot descifra decât prin analogie. Analogiile – ce mod primitiv de a explora realitatea! N-ar face altceva decât să simtă ceea ce au mai simțit și alții, să creadă ce au crezut și alții. Dar personajul acesta nu trebuie să semene cu nimeni și cu nimic. Nemaivăzut, nemaiauzit și nemaiexistat.
Atunci, să fie mut! Și fără viață interioară.
Cine ar avea nevoie, oricum, de viața interioară a cuiva? Ce-ar putea găsi în acele trăiri? S-ar regăsi pe sine? Cu atât mai rău! Ar însemna că toți nu fac altceva decât să încerce, în mod continuu, să se regăsească, măcar parțial, în ceea ce citesc. Cei care citesc povești, ca și cei care le scriu, încetează să mai existe; continuă să existe doar povestea din ei, singură și autoritară, ca un suflet ieșit din trup.
Personajului nostru i-ar mai rămâne, totuși, gesturile.
Da, dar nu gesturi largi, deșănțate. Sunt îndeajuns gesturile mici, profunde, abia perceptibile, de ființă eterică. Gesturi minimale, care ocupă puțin loc în aer, aproape inexistente, care nu deranjează pe nimeni cu nimic și care nu strică ordinea cosmică. O ființă care aproape că nu respiră, care nu se folosește de nimeni și de nimic, nici măcar de obiecte. Un scaun e doar un scaun, e un obiect care se desenează singur în spațiu, își are forma și locul lui printre lucruri, iar personajul nostru nu vrea să strice ordinea. Niciodată nu ar strica ordinea. De aceea nu se folosește de lucruri, cel puțin nu făcând gestul josnic de a-și sprijini propria-i greutate pe ele. Își ține în sine propria-i ponderabilitate, așa cum își ține, din pudoare, și cuvintele, gândurile și viața interioară. Încearcă să nu deranjeze nimic; când are dureri, fizice ori de altă natură, le ține pentru sine, pentru că știe că dacă vorbești e ca și cum ai vrea să scapi de ele. Așa ceva nu ar face niciodată.
De aceea a ales, fără urmă de regrete, muțenia.
Dar nu, nu e o muțenie ostentativă, acuzatoare. E o muțenie care i-a crescut singură, așa cum i-au crescut părul și unghiile.
Cu toate acestea, în pofida strădaniilor sale și spre nemulțumirea scriitorului, ceva din ființa lui vorbește, se confesează întruna, caută alinare și se mărturisește întru iertarea păcatelor. Nimeni nu se știe cum anume se întămplă acest lucru, căci gesturile sunt minimale, privirea nu i se vede, iar de vorbit nu vorbește...Există acolo ceva care se mărturisește, mărturisirea ce-i iese singură din trup odată cu aerul din plămâni. Doamne, ce rușine îi este dat să tragă! Ce rușine și ce lipsă de disciplină, cu care se acuză și se tulbură nemaiponenit de tare, aproape sfiindu-se să mai tragă până și aer în piept!
Și atunci suferă și mai tare. Suferă că a păcătuit: nu cu vorba, căci nu poate vorbi, nu cu gândul, căci n-are gânduri și viață interioară, ci cu fapta, căci n-a înfăptuit.