Sunt clipe a căror realitate refuzi să o recunoști, să o accepți, implicit, să o trăiești... Și asta nu din lașitate. Nici atât din fandoseală,... din suficiența grandomaniei. Pur și simplu așa te autoiluzionezi că vei scăpa teafăr, că, într-un fel sau altul, primejdia va trece: vei supraviețui! Cineva pe fază va da un strat nou de acuarelă peste fondul vechi înrăit. Așa, în ton de castaniu deschis, suferința va ieși din suflet, va trece în stare estetică, în melodia improvizată de pelerinul ajuns la răscruce, deloc temător în fața rătăcirii, poate, în rochia de seară încropită de imaginație să găzduiască ploaia intempestiv ajunsă în rană. Iar tu... tu vei prinde anotimpul acela mai puțin imperfect în care, în sfârșit, vei putea sălășlui împăcat cu tine însuți,... cu restul lumilor. Ca și cum... ca și când... Dar realitatea împrumută glasul strident, filosofia, modus-ul vivendi al celui niciodată ridicat de la pământ; te țintuiește de primul zid. Chiar dacă ochii tăi de mult și-au plătit tributul, chiar dacă trupul tău străvezit nu a contenit să lase ofrande pe te miri unde, chiar dacă... Musai va trebui să conștientizezi, să-ți asumi golul din dreptul inimii, spațiul viran minat, povestea pe sfârșite a fiecăruia, simulacrul de început, aparența continuității. Vanitatea. Fragilitatea, desăvârșirea ei până la extincție. Lipsa de scrupule a morții. Nesimțirea ei fără de margini. Greața pe care o experimentezi când cu luciditate înțelegi perfidia uneltei uriașe invizibile, ce nu pregetă să-și ia în arendă hectare de sentimente, de nevinovăție, de viață. Reacția ta de a te împotrivi. Reacția de a te revolta la culme. De a da cu pumnii în dezordine. De a plânge dezlănțuit. Asemenea unui copil. Doar de a te resemna. Ca un fel de om mare.


...și, totuși, în sfârșit de octombrie potopit de august, asculți cu înverșunare colindele Crăciunului. Aici, un înger se pune stavilă. Cel puțin deocamdată.