În decembrie 1989, pe când manifestam pe stadă, unul din sloganurile cele mai plăcute urechilor mele a fost cel de ”Jos Comunismul” și motivul pentru care m-a bucurat a fost acela că ”Jos Ceaușescu” nu părea de ajuns. Nu simțeam că mă aflu în mijlocul demonstranților doar ca să înlocuim un bou cu un alt bou, fie el cu față umană, cât din dorința de a da foc la tot staulul din care acești boi tot apar.
Cum a ieșit treaba asta, este astăzi de notorietate.
Am continuat să urăsc și să scandez, ocazional, contra comunismului și de-abia acum, când mintea mea parcă a început să se mai pârguiască, realizez că de fapt am trăit într-o oarecare confuzie.
Căci de fapt, atunci când ne gândim cum am sodomiza comunismul și pe comuniști/e, când ne declarăm atât de dezgustați de ideologia comunistă, în fapt exprimăm doar faptul că, după atâtea zeci de ani de experiență personală cu comuniști pur sânge sau comuniști cu față umană și hlizită, am lua armele în mână dacă cineva ar dori să vină alții la fel ca ei.
Dar în realitate comunismul, dincolo de modalitațile rusească, chineză sau coreeană de implementare, nu este chiar o idee rea. Face parte, alături de alte idei, din setul de utopii ale omenirii și, dacă ar putea să existe o societate comunistă care să fie organizată, supravegheată și administrată de îngeri, nu de oameni, ar fi o societate mult mai bună decât cea în care trăim.
Căci în esența lui comunismul spune doar că tot ce este pe Pământ ar trebui retribuit cât mai echitabil, ceea ce, dacă nu ești bancher, industriaș, baron român sau interlop nu are de ce să nu îți placă.
Îngeri însă din păcate nu există astfel că, până la urmă sarcina organizării și asigurării funcționalității unei societăți comuniste cade de obicei pe un om sau un grup de oameni a căror vocație egalitaristă provine din frustare, needucare, incapacitate de a reuși, dorință de parvenire și lipsă de scrupule (oamenii normali și performanți neavând vreun motiv, altul decât altruismul încă nevindecat al tinereții, ca să promoveze în detrimentul lor echitatea socială și egalitarismul).
Dar repet, teoretic comunismul este o idee OK.
Și mai sunt și alte idei OK, de asemenea utopice.
Liberalismul de exemplu cu ce înseamnă el în varianta clasică, libertate individuală, a șanselor și , în varianta neoliberală, piețe cât mai puțin controlate. Din păcate însă se tot dovedește că liberalul obișnuit, încă de la familia Brătianu de altfel, are și el nepoți, care parcă au drepturi mai multe decât nenepoții, au prieteni care parcă nu merită confruntarea cu piața dură, fără reazămul vreunei subsidii sau contract preferențial, etc. Și liberalismul are nevoie, până la urmă, de îngeri ca să fie aplicat.
Creștin democrația este foarte mișto la rândul ei. Aici de-abia trebuie că există îngeri, culmea democrați ca să ajute. Doar că din păcate nu prin dragoste creștinească sau întoarcerea celeilalte fălci la șuturile celor din jur se câștigă alegerile, și chiar dacă de câștigă există dificultățile inerente în a face creștinii să se comporte precum creștinii. Ca urmare și această ideologie este , în opinia mea, una din iluziile frumoase pe care omul le tot inventează.
Socialismul și social democrația în context ar părea ceva mai coerente și nu neaparat dependente de un stoc de heruvimi necesari în a o implementa dacă nu ar fi întâmplarea că de fapt acești termeni nu aduc ceva nou sau de sine stătător cât mai degrabă încercarea de a implementa unele elemente mai fezabile ale proiectului comunist într-o societate de tip invers.
Termenul de ”comunism” a devenit, mai ales la noi și alții ca noi care au avut parte de comunism pe săturate un tabu negativ și apelativul de ”comunist” mai ofensiv decât cel de ”masturbant cu sula mică”. Practic numai termene ca ”fascist” sau ”nazist” mai sunt încărcate de atâta conotație negativă deși eu cred utopia comunistă este în esența ei una pozitivă, mai ales comparată cu coșmarurile vreunei societăți protejate prin pogromuri, asasinate în masă și migrări forțate.
Mie nu mi se pare corect și am hotărât să eliberez în mintea mea acest termen de conotații negative și să îi asociez doar cu conotația de visător, valabilă însă și pentru cei care se autodefinesc cu sinceritate, politicește vorbind, ca fiind ”liberali”, ”social democrați”, ”creștin democrați” sau alte termene care exprimă proiecte teoretice numai bune de demolat în practica de zi de zi.
Pentu că până la urmă, în politică și în democrație, există numai ”populism” și acesta nu este un curent politic, o viziune ci doar o exprimare cinică a dorinței de a conduce fără un proiect și o filozofie.