Zilele acestea s-a sărbătorit ziua victoriei.
Conform istoriei oficiale prin anii 30-40 pe Pământ au început să apară pe ici pe colo persoane și pâlcuri de oameni încărcați de ură și de dorința de a face rău, însetați de război și de tendințe homicidale la adresa vecinilor.
Este vorba desigur de nemți și de Hitler, dar și de japonezi (în context toată lumea este de acord că Italia fascistă a fost mai degrabă umoristică decât serioasă).
De partea cealaltă forțele binelui, niște progresiști romantici cu inima mare, respectiv francezii, englezii și americanii.
Desigur mai rămân în ecuație rușii care, de fapt sunt duali – în timpul războiului erau buni (să nu îi întrebăm totuși pe finlandezi și polonezi), dar ulterior, în războiul rece au căpiat.
Întrucât există dumnezeu, forțele binelui au căștigat, ca de obicei de altfel, așa că sărbătorim cu toții fericiți ”ziua victoriei”, mulțumindu-i prea înaltului că nu au câștigat nemții să ne bage pe toți în lagăre pentru că, aparent, asta era ce le plăcea să facă.
Presupun că o să tot treacă generații și tot o să se creadă asta; la urma urmei asta este istoria oficială: niște eroi nobili care au înfruntat cu bărbăție și au reușit, numai și numai pentru că se aflau de partea luminii, să învingă nazismul, salvând lumea de Holocaust.
Eu personal știu (pentru că am urmărit și surse de informații alternative) că lucrurile nu au stat deloc așa și că, cel puțin în ceea ce privește cauzele reale, factorii care au dus la declanșare și obiectivele fiecărei părți, lucrurile nu sunt atât de simpliste.
Războiul al doilea mondial a fost, chiar și pentru rasa umană, un perigeu moral greu de atins.
Față de războaiele dinainte în acesta majoritatea celor omorâți au fost civili și mai ales din cei fără vreo vină (alta decât apartenența la o religie, etnie, națiune sau tabără) și, dacă ar fi existat cu adevărat dumnezeu, nemaivorbind de un dumnezeu atât de implicat în omenire pe cât îi place creștinității să considere că este, ar fi acoperit omenirea cu siguranță în câțiva metri buni de potop.
Principalul motiv pentru care se alocă statutul de cavaleri înzeuați forțelor aliate și cea de psihopați periculoși învinșilor germani a fost și este ignoranța.
Suntem învățați de mici că germanii au omorât atâtea milioane de oameni, că au adus atâta nefericire și au înțesat europa de lagăre de concentrație că este greu să le găsim vreo circumstanță morală de fapt.
Ce se ignoră, că nu se știe sau că se scapă din vedere, este faptul că în timpul celui de-al doilea război mondial aliații au masacrat, violat, nedreptățit și chinuit la fel de mulți ca și germanii (dacă îi excludem pe ruși), cu mult mai mult decât aceștia dacă includem în ecuație armata roșie.
La cele câteva zeci de mii de londonezi și englezi uciși în raiduri aeriene, ofensiva aliată de bombardare a orașelor germane a ucis sute de mii, ștergând deliberat orașe de pe fața pământului, venind în valuri succesive, de la primele valuri cu explozibili perforanți, la următoarele cu bombe incendiare și abia la urmă cu valurile ce ținteau supraviețuitorii, pompierii și ajurtorul medical. Atacurile nu ținteau neaparat industrii sau cazarme ci erau menite să omoare germani, în speță copii, bătrâni și femei și nu pot fi definite altfel decât terorism.
Un terorism pentru care statutul de învingător în război a acordat impunitate.
O dată cu pătrunderea sovieticilor în Germania de răsărit, la îndemnul comisarilor comuniști s-a trecut la violarea și uciderea sistematică a femeilor, omorâte apoi de obicei prin crucificare, jupuire, decapitare și alte metode corespunzătoare simțitorului spirit rus. Prin comparație micile violuri făcute cu amenințarea baionetei în partea de vest au părut mai mult niște sărutări de mână. Au fost sute de mii de femei, a fost deliberat, a fost repetat, coordonat și a durat cu lunile.
Ceva ce nemții nu au făcut nici pe departe în teritoriile ocupate.
În perioada de sfârșit a războiului locuitorii din partea de est a Germaniei au încercat cu sutele de mii să se refugieze din calea hoardelor de barbari cu chef de violat. Doar unul din zece a scăpat, fiind deliberați țintiți de tancuri, avioane sau submarine, într-o decimare deliberată și criminală pentru care nimeni nu a răspuns vreodată.
După ocupație câteva milioane de soldați germani au ajuns în lagăre de concentrare.
Nu discut ce s-a întâmplat la ruși, că ăia măcar nu au ascuns treaba – i-au trimis în Siberia în robie și au murit cu milioanele. Dar și în partea americană sau franceză au fost omorâți cu sutele de mii, în contextul în care 99% din prizionerii de război occidentali s-au întors nevătămați din lagărele germane.
Modificările teritoriale stabilite de noii stăpâni au impus de asemenea epurări etnice din a germanilor regiunile Pomeraniei, Prusiei orientale, Cehoslovaciei, Ungariei și României – alte milioane puse pe drumuri, sute de mii uciși.
Și desigur ororile ocupației, incalculabilul număr de oameni omorâți într-o țară în ocupație prin înfometare, boală sau abuz.
Toate acestea nu schimbă nimic din vinovăția liderilor naziști și a artizanilor germani ai războiului.
Dar schimbă, sau ar trebui să schimbe semnificativ de mult percepția idealizată pe care o avem îndeobște față de aliați, față de umanitatea acestora, diferențele esențiale de mentalitate pe care le-ar fi avut aceștia față de inamici și poziționarea cu certitudine a ”binelui” și a ”răului” de o parte sau de alta a baricadelor.
Așa că, atunci când aud de ”Ziua Victoriei” nu pot să nu remarc că nu este deloc clar cine și ce a învins, atunci când în perioada aia umanitatea, cu toată, a pierdut.