Uitându-mă la copiii și la tinerii zilelor noastre, muiați de la vârste fragede în societatea noastră eclectică, melanj imperfect de sărăcie cu societate de consum, de iphoneuri și mațe ghiorăinde, aspirații de celebritate și realitatea berii la pet cred că, strict din perspectiva unor copii fără griji, lumea tinereții mele era mai frumoasă.
Sigur, nu aveam facebook prin care să ne cunoaștem, să ne marcăm deplasările sau să ne exprimăm mulțumirea sau indignarea.
Totul se petrecea în fața blocului sau în curtea școlii, într-un mod în care virtuale rămâneau doar (puținele) cuvinte nespuse.
În mod particular pentru mine curtea școlii, în care ajungeam sărind un gărduleț din spatele blocului, era locul în care, de la 5 la 10 ore pe zi, stăteam alături cu zeci și uneori sute de băieți, mai mari sau mai mici, răspândiți în cele două terenuri de handbal, unul de fotbal, unul de volei, două de tenis și restul spațiului alocabil jocurilor de frunza, fugăritea, tenis cu piciorul, sau pur și simplul pe băncile de metal dedicate relaxării și concentrării pe care remarcarea, fluierarea și chinuirea fetelor ieșite la plimbare o impunea.
Am străbătut în timp toată ierarhia socială pe care un băiat în creștere o străbătea – de la statutul de gâgă a cărui minge era frecvent rechiziționată, uneori cu implicarea-n echipe, pe post de portar, dar mai frecvent doar cu palida consolare și dubioasă răsplată a renunțării lansării, în caz de egoism, a obiectului pe acoperiș, la cel de tânăr cu pretenții la eliberarea imediată a câte unui teren, indispensabil rejucării vreunei finale, urmărite în noaptea precedentă la televiziunea bulgărească.
Lipsa telenovelelor și a desenelor animate, a 25 de canale difuzând 57 de meciuri pe săptămână, adesea chiar a electricității ne cam silea să facem sens existenței noastre așteptându-ne rândul în câte-o echipă, la panou sau pe terenul de fotbal, poștind câte-un Carpați al vreunui amic generos sau strângând, leu cu leu, cheta necesară vreunui recipient de vermut.
Și, pe măsură ce domnișoarele au realizat că majoritatea noastră nu prea cocoșau autobuzele spre concerte sau teatru, chiar și fetele tinere, deși relativ apatice la jocuri, au început în timp să apară.
Nu știu cum era în mod exact regulamentul școlii în acea perioadă. Pare că o dată cu revoluția lucurile s-au schimbat foarte mult și ultima oară când, în 2008, am vizitat locul am fost teribil de uimit să văd că zona în care mi-am petrecut atât de mult timp era împrejmuită cu un gard de trei metri, intrarea păzită de-o firmă de protecție, panourile de baschet dispărute, terenurile în paragină și locul pustiu ca o mânăstire de maici pe centură.
Pare că în cei 25 de ani de absență societatea se maturizase suficient de mult cât să îngrădească la pierde vară orice loc în care la sticla de bere ar exista și alternativă. Pare că doar pe vremea odiosului dictator, un calcul perfid izvorât din comunism intractabil așezase terenuri de sport și de joacă copiilor de cartier.
Sigur că uneori profesorii școlii se mai formalizau, de vreo minge scăpată în geamuri, de vreo țigară mascată tardiv sau de vreo reglare de conturi și supremație.
Dar în principiu cred că pe vremea aceea cadrele didactice iubeau, înțelegeau și tolerau copii mai bine.
Nu pot acum să îmi rememorez exact tot talentul și performanțele dascălilor mei.
Întotdeauna am fost un subiect căruia i-a plăcut mai mult răspunsurile pe care le-a găsit singur celor oferite de alții și am fost mereu puțin deficitar în a-mi încorda atenția la cuvintele spuse de alții.
Rețin însă, prin comparație cu experiențele ulterioare ale parcursului școlar al fetei mele, că pentru generația mea profesorii, școala, pretențiile și structura programelor și a materiilor predate erau mai lejere, mai puțin confuze și mai puțin greu de asimilat.
Am iubit mult pe diriginte, profesor de istorie, dl. Serafim Istrate. S-a dovedit a fi un om interesant, cu o pasiune reală în a transmite o viziune despre istorie cât mai puțin franjurată, o persoană dreaptă în pedepsele și încurajările pe care le împărțea, un entuziast care era capabil de a transforma plictisul câte unei zile de primăvară în vreo miniexcursie prin împrejurimi (Berceniul pe vremea aceea era în fapt la marginea orașului).
Am găsit la acest om validări și încurajări cu care nu eram în fapt deprins și țin minte că a fost omul în fașa căruia am simțit, atunci când am reușit să iau la liceu primul, cea mai amre mândrie. Relația mea cu dânsul a continuat întrucâtva și după aceea și până recent mai venea, cu același fizic de slăbănog neschimbabil la mine la spital.
Mi-l amintesc de asemenea pe profesorul de desen, domnul Mihalache, cunoscut sectorului IV și pentru funcția de primar pe care a ocupat-o, înaintea lui Piedone, după revoluție.
A extrage talent la desen din persoana mea este la fel de futil cum ar fi să încerci să evapori un lac prin suflare repetată, poate și datorită incapacității înăscute de a trage, minus când desenez un cerc, linii drepte.
Cu toate acestea omul a reușit, într-una din orele chinuitoare în care ne scotea cu blocul și acuarelele-n curte, să mă evidențieze pentru faptul, ignorat de ceilalți colegi, că orizontul nu este în mod necesar o linie trasă în susul foii.
Mai mult, deși nu putea cu adevărat descrie-n cuvinte caricaturile pe care le desenam, era într-un fel mulțumit de modul în care înțelegeam și combinam culoarea. Poate că dacă nu mi s-ar fi părut ridicol și aș fi citit despre Picasso aș fi migrat spre o carieră în lumea artelor plastice, dar de fapt lecția servită de om a fost aceea, pe care tata nu mi-a predat-o în fapt niciodată, că nimic în realitate nu este, dacă vrei, departe de atingerea voinței tale.
Sigur nu l-am iubit pe Mihalache, care mai scăpa câte-o palmă, cât eram eu de premiant, dacă îi părea că fiorul artistic, în ore, lua calea unei verbalizări excesive.
În plus omul era extrem de antipatic și prin mania de a rechiziționa, împreună cu profesorul de sport, Schultz, terenul de tenis, de obicei la câteva minute de la debutul vreunui meci important pentru noi. Viața a arătat și faptul, tulburător și enervant, că meciurile între ei erau atât de echilibrate că devenea complet irațional să îi aștepți vreodată să termine înainte de înserare.
Profesoara de muzică, doamna Nichita, a fost la rândul ei o femeie care mi-a arătat multă bunăvoință. Pusă de la început în fața evidenței că, dacă s-ar baza pe modul în care corzile mele vocale ar putea tortura vreo melodie mai complicată decât „Melc, melc, codobelc” ar trebui să mă transforme din premiant în repetent, profesoara a validat faptul că, din perspectiva umanității, unii oameni este mai bine să nu cânte. Treceam, adesea cu notă maximă, orele domniei sale bătând tactul și recunscând notele muzicale și este posibil ca unele din premiile luate să nu fi fost cu adevărat meritate, dacă ar fi să – mi amintesc trilurile melodioase ale competitoarelor mele.
Clasa mea nu era o clasă deosebit de performantă la învățat. Programul încărcat al colegilor mei nu lăsa prea mult loc studilor abstracte, dar a existat mereu emulație și interes pentru ora de sport.
Beneficiarul acestui material uman de calitate a fost profesorul de educație fizică, domnul Schultz, singurul a cărui oră se bucura de entuziasm, chiar dacă, din când în când, o mai strica ascunzându-ne mingea și punându-ne la tot felul de orduri implicând cal, bârnă, saltele, starturi și cronometre.
Þin minte orele de gimnastică ca fiind în mod special angoasante, mai ales când o parte din creșterea mea s-a dovedit a fi nu doar longitudinală și relația mea cu calul, trambulina sau mingea medicinală ar fi făcut poate ca vreun subiect cu mai multă compasiune ca domnul profesor s-o lase mai moartă. A devenit rapid evident că flacăra tradiției gimnasticii masculine românești sărise în cazul meu multe generații.
Nu că la fugă aș fi fost mai breaz. Furam desigur startul, că reflexe aveam, dar era jenant să văd cum constant câte vreo fătucă aflată la ciclu se plictisește așteptându-mă la finiș și nici pălmuțele pe ceafă ale celor aflați, la semifond, cu o tură înainte nu îmi făceau în mod special plăcere.
Norocul meu în domeniu a fost totuși o ramură sportivă în care talentul meu a supus opoziția școlii, ba mai mult s-a reușit, în finală cu frate-meu și câștigarea titlului de amatori pe București. Desigur, șahul.
Izvorât din concepția tatei că este singurul joc de intelectuali fini care merită și se aplică pe talentele pe care el mi le percepea, oricum mai mult decât futilele încercări de a trimite mingi printre bețe, am învățat de mic locul, rolul și semnificația pieselor respective. Antrenorul, campionul și mentorul meu, ulterior calul meu de bătaie a fost, desigur tata, parcurgând cu el etape succesive, de la bătăile repetate pe care mi le tot dădea, deși plecam cu regina avans până la, mult mai tardivul, „mai lasă-mă cu șahul în pace” de peste ani.
Au fost mulți profesori buni în școala generală 194. Din păcate îmi amintesc numele a prea puțini. Nu-mi amintesc de exemplu de profesoara de română, ceea ce nu mă miră pentru că eu am trecut prin viața școlară un pic nedumerit despre sensul existenței profesorilor de literatură. Nu am simțit de fapt niciodată nevoia ca altcineva să mă învețe să citesc, comentez, înțeleg și interpretez vreun text și țin minte că bacul la română l-am luat elucubrînd pe 6 pagini despre o carte, „Răscoala” din care citisem de fapt o singură pagină, cea cu violul.
Profesoara de germană a fost o altă doamnă blândă și dedicată, care s-a canonit cu mine și restul clasei dintr-a doua în a opta, încercînd să îndese cuvintele, declinările, conjugările și sintaxa acestei limbi în creierul meu cu obstinația cu care ai umple o sită cu apă.
Pare că mintea mea (și din câte am aflat și cea a fiicei mele) are pentru noțiunile de germană aceeași propensitate și capacitate de a acumula pe care o are o plită încinsă pentru zăpadă și, din câte lucruri am învățat într-o viață de om, germana a fost singura care a dispărut în cvasitotalitate, ca o familie de evrei gard în gard cu Himmler. Din eforturile doamnei profesoare a rămas doar o ciudată capacitate de a citi orice text în germană (sau pe care autorul pretinde că l-a scris în germană) aproximativ fără greșeală, dar și fără a pricepe o boabă.
Profesoara de matematică, doamna Gica Despa, a pus bazele înțelegerii ulterioare a tabelelor de yams și m-a privit ca un elev foarte bun, din rațiuni care îmi sunt și azi un pic obscure. Ocupați cu neuronii implicați în limba germană, nevrogliile ucigașe din creierul meu au șters mult mai greu și mai încet noțiunile de matematică, mai ales pe cele excesive, implicînd funcții și derivate, lăsând să trăiască, condiționat, doar acele noțiuni de care un om normal are în viață cu adevărat nevoie.
Lumea în care trăiam în acei ani nu era ideală. Oamenii din jur erau încruntați, cenușii, tensionați și nemulțumiți. Probabil nu ca cei de astăzi, dar destul cât noi să fi putut vedea, de-am fi dorit, că viața e grea.
Desigur că noi nu voiam asta.
Ne mulțumeam cu activitățile noastre, de la bătut mingea, la bătăi cu cornete și invizoace, de la căutarea și recoltarea pomilor fructiferi la culesul teiului, de la fotbalul pe zăpadă, bătăile cu bulgări și construirea de cazemate și oameni de zăpadă, luam la rând șantierele părăsite în căutarea de țevi PVC, sărme, cretă și alte averi, colecționam timbre, capace de bere și surprize, trăiam primele zile de calde de primăvară, arșița verii și viscolul iernii cu o bună dispoziție și entuziasm pe care eu astăzi nu le văd la copii și adolescenți.
O diferență relevantă se referă la relațiile noastre cu corpul didactic.
În primul rând în toată copilăria mea nu am simțit în mod special, nici nu am bănuit că vreunii dintre ei erau frustrați. Probabil că au trăit și ei dramele și nereușitele lor, aveau nemulțumirile lor și integrau, cel puțin o parte din ei, negativ lumea ceaușistă.
Dar ceva din organizarea lumii aceleia, din echitatea, chiar dacă la nivel subliminar, din statutul social și expectanța de bine a acestora comparativ cu restul societății îi făcea, în contextul amintit, relativ bine plasați, în nici un caz sărăntocii și bătaia de joc a politicienilor prin lefuri, atitudine și destin, ca acuma.
Atât cât se putea în vremea aceea erau niște oameni relativ mulțumiți și își puteau cu mai mare ușurință duce menirea și chemarea spre formarea noastră mai departe.
În al doilea rând, neexistînd această agreabilă pătură socială a parveniților, odraslelor de bani gata și tupeiștilor cu modele de viață la televizor, cel puțin nu la noi în Berceni, elevii, oricât de pramatii am fi fost, oricât de mult cobora uneori comportamentul și performanța noastră, oricât de mare ar fi fost frustrarea resimțită față de vreun profesor, rezultat sau apreciere a acestuia, nu am fi cutezat să privim profesorii, pe toți în ansamblu sau pe oricare din ei altfel decât cu respectul ce li se cuvenea.
Pentru mine perioada aceea a fost atât de fericită pe cât un copil are dreptul la fericire.
Și, dincolo de Ceaușescu, de familia mea, incertitudinile vremii, speranțele țesute și abandonate, reușite și nereușite există momente când încă mi-e dor de anii aceia.