Părea destul de frig când m-am trezit de dimineață.
Am realizat la timp că aceasta este doar o iluzie, determinată de repartiția ușor dezechilibrată a pilotei între mine și nevastă. O iubesc suficient cât să o prefer învelită în două straturi de puf și nu o să las disconfortul tranzitoriu al dârdâielii și ipohondria fricii de meningită să schimbe asta. Mai ales că la cald nici ea nu mai sforăie atât de tare.
Mobilul zăcea pe noptieră pîlpâind nervos al zecelea snooze cu cerbicia cu care un labrador cu amigdalită pultacee încearcă să latre la un intrus care îl miaună ironic. Îmi iau, din puținul timp rămas pănă la începerea programului de lucru suficient cât să dezactivez opțiunea „silent” și mă indrept, cu un papuc al meu, un altul al nevestei în picioare spre baie. Realizez că, la fel cum dintr-un balon în prăbușire se cam aruncă tot, de la lest la soacră, nici eu nu pot gestiona chiar toate activitățile matinale în cele 5 minute rămase, așa că elimin dușul, bărbieritul și cafeaua din program. Nu pot elimina îmbracatul, firește, dar pot măcar să nu mă cramponez de simetria ciorapilor sau de aliniamentul nasturilor.
Reamintindu-mi vag că se anunță o zi neobișnuit de caldă sar peste pulover și ies din casă, după ce scot cu dificultate papucul nevestei din piciorul stâng.
Ajung la lift cu doar o secundă înainte de a fi luat de vecinul de la 9, așa că mă prăvălesc pe scări, cu gândul că 4 etaje coborâte sunt un exercițiu fizic la fel de bun, probabil, ca 30 minute de jogging. Ajung la mașină gândindu-mă că puloverul nu m-ar fi încurcat, gând care persistă și în cele 10 minute necesare mașinii să se încălzească.
Constat că bulevardul Tei pare blocat așa că am o sclipuire de geniu și o iau spre Ștefan cel Mare. Când mă blochez pe Grozovici este deja târziu să mai întorc mașina așa că mă uit dârdâind la ceas. Ar mai fi 10 minute, ceea ce e grozav, mai ales că 5 dintre ele îmi sunt necesare să intru pe Ștefan cel Mare. Mai e puțin de-acolo, știm toți, astfel că jumătate de oră mai târziu sunt la spital sperând că poate azi și pacienții au întârziat.
Se dovedește însă că numai unul a întârziat. Vreo săptămână. Toți ceilalți mai punctuali ca un pușcăriaș la ora mesei.
Din fericire mă pot relaxa. Este de-abia luni.