Xena a murit. Acum se odihnește, după tot chinul îndurat în perfuzii, injecții, teste de sânge. Nici acum nu știu dacă aveam dreptul să cer să fie eutanasiată, dar am făcut-o. Aveam eu dreptul să întrerup o viață? Sunt eu Dmnezeu? Nu m-am jucat nici o clipă cu gândul, că pot dispune de o viață, dar am făcut lucrul acesta. Nu-mi dau seama, precis, dacă lupta pentru a ține în viață cățelul meu drag, am dat-o din egoismul de a o avea aici, sau pentru ea. Oricât îmi scrutez sufletul, oricât mă străduesc să fiu obiectiv, dureros de obiectiv, nu reușesc. Mă gândesc la demnitatea de a muri. Fiarele pădurii, lăsate de Dumnezeu, când știu că li s-a închis timpul, se retrag discret și mor, de obicei singure. Cvilizația a anulat acest dat, intervenind pentru salvarea de vieți, pentru ușurarea suferințelor, și uneori pentru curmarea lor. Nu aparțin niciunei culte, care refuză efectele evoluției în civilizație, dar cred că suferințele, fizice și psihice, ne sunt date ca să le parcurgem. Zina a murit lăsând încă un gol în aerul pe care abea mai pot să-l străbat, de atâtea goluri pe care trebuie să le ocolesc. În ziua când voi lăsa și eu golul meu de aer, cățelul care îmi va supraviețui va rămâne nemișcat și nemuritor, pentrucă nu va mai avea nici un gol de umplut.