Idei de federalizare in spatiul romanesc in a doua jumatate a secolului al XIX-lea




In intreg Evul Mediu eliberarea de sub suzeranitaea straina, castigarea autonomiei, a independentei sau a drepturilor naturale reprezintau problemele principale pentru reprezentantii romanilor. O alta constanta, recunoscuta oficial pe plan international dupa evenimentele anilor 1848 -1849, este unirea provinciilor intr-un stat de sine statator, la care ar trebui sa mantionam unirea infapuita de Mihai Viteazul care, din pacate, nu a fost pe deplin constientizata si exploatata de romani la acea vreme.
Incepand cu sfarsitul secolului al XVIII-lea in Transilvania miscarea de emancipare in spiritul european pricinuit de revolutia franceza din 1789 ia amploare la un nivel oficial, pentru ca in 1791 sa apara, pornind de la teoria lui Inochentie Micu, celebrul “Supplex Libellus Valachorum” care sustinea vehimea asezarilor romanesti, superioritatea demografica si contributia covarsitoare din punct de vedere financiar si a sarcinilor miltare. Un rol important il are si Scoala Ardeleana care a legitimat poporul romana prin cercetarile facute asupra trecutului si in special al formarii natiunii romane, punand accentul pe caracterul latin al acesteia, pentru ca in timpul evenimentelor din 1821, taranii romani din Imperiul Habsburgic sa vada in Tudor Vladimirescu eliberatorul din robia feudalismului maghiar si habsburgic1.
Primele idei de federalizare aprar la sfarsitul secolului al XVIII prin intermediul lui Ignatie Martinovici, seful iacobinilor din Imperiul Habsburgic. El gandise o confederatie formata din Valahica (Ardealul si Banatul), Ilirica, Slavonia si Ungaria (redusa la granitele sale etnice) cu principalele centre la Timisoara si Arad, plan ce avea aprobarea lui Robespierre si ce trebuia infaptuit prin mijloace revolutionare. Planul nu a ajuns niciogata in faza final, deoarece Martinovici a fost decapitat in 17952. Alte idei de federalizare gasim si la grecul Rigas Velestinlus, stabilit in Tara Romaneasca si influentat de filozofia luminilor, ce, privind la revolutia franceza din 1789, punctul de plecare al miscarilor europene de emancipare, a teoretizat o confederatie sud-est europeana care sa se bazeze pe o Constitutie si care sa disocieze Imperiul Otoman1. Napoleon I are si el doua planuri de federalizare a spatiului dunarean in vederea contracararii tendintelor imperialiste rusesti si austrice. In prima faza el a facut cunoscuta Cabinetului din Londra ideea sa de a ceda in favoarea Austriei a Moldovei si a Tarii Romanesti pentru a forma o bariera impotriva Rusiei. In a doua faza, de aceasta data pur teoretica, Napoleon s-a gandit la o “confederatie a Dunarii”, care ar fi cuprins Moldova, Valahia, Serbia, si Bulgaria2. Ar mai fi de adougat si planurile rusesti de a crea o confederatie intre 1803-1806, “Federatia popoarelor balcanice”, supusa tarului si independenta de celelale puteri europene. Dar aceasta confederatie ascundea sub pretextul apararii religiei crestine tendintele de expansiune teritoriala si a sferei de influente rusesti3.
O alta tendinte de federalizare, de aceasta data din interiorul Principatelor, este cea a boierului Nicolae Rosetti Roznoveanu care printr-un memoriu trimis baronului Stroganov (despre care avem cunostinta din relatarile baronului francez Bois-le-Comte, care detinea informatiile din convorbirile avute cu Roznovanu) prin care sfatuia demnitarii rusi sa castige ajutorul vecinilor in vederea planurilor expansioniste prin crearea unei “Confederatie a Dunarii” sau a unui “Regat al Dunarii” capabil sa asigure o armata de 200000 de soldati prieteni care ar acoperi spatele armatei ruse si ar constitui o puternica forta in incercarile de expansiune spre Apus. Cu ajutorul acestei confederatii a carui granita de vest ar atinge Italia, Rusia ar putea lovi cu mai multa usurinta Austria si chiar Franta, daca aceasta s-ar opune planurilor sale orientale4. Insa aceste curente filoruse se vor modera dupa instalarea protectoratului ruses asupra Principatelor. Acum adevratele interese ale Rusiei au fost pe deplin intelese : cucerire si acaparare, nu protecrie. Numerosi boieri au trecut in alte tabere, un exemplu reprezentativ fiind intampinarea contelui Bios-le-Comte – trimisul Frantei in Principate - in anul 1834 de catre edilii Moldovei si ai Tarii Romanesti in speranta de a gasi in aceasta mare putera un factor capabil de a contracara influentele tariste, discutandu-se de deja cunoscutul plan de infaptuire a marelui Ducat al Daciei5.
In 1839 in Moldova va fi organizata conjuratia confederativa a lui Leonte Radu care impreuna cu 75 de adepti a realizat un program confederativ unde se propunea ca Moldova si Tara Romaneasca sa constituie o entitate politico-administrativa impreuna cu Serbia legate in Imperiul Otoman, unde dispuneau de autonomie si indepartarea protectoratului Rusiei pe care tarul l-a transformat de fapt intr-o arma de anexare teritoriala1.
Cand in primavara anului 1841, prin incurajarile Rusiei, bulgarii , grecii si sarbii, aflati in Moldova si Tara Romaneasca si veniti din sudul Rusiei au in vedere provocarea unei rascoale antiotomane generale, plan supravegheat de printul Milos Obrenovici (care se afla la Bucuresti), Marile Puteri s-au sesizat si au incarcat solutionare crizei prin aducerea unui print agreat de Rusia - ca puterea protectoare – care s-a uneasca “sub sceptrul sau tarile de dincoace de Balcani” adica Moldova, Tara Romaneasca si Serbia2.
In primavara anului 1841, Principatele Romane continuau sa constituie un punct de plecare important a unor insurectii antiotomane incurajate de Rusia. Bulgarii , grecii, sarbii, aflati in Moldova si Tara Romaneasca dar veniti si din sudul Rusiei, sub supravegherea printului Milos Obrenovici (care se afla la Bucuresti) au in vedere provocarea unei rascoale antiotomane generale. Anglia a fost cea care sa opus acestui plan invocand principiul echilibrului puterilor, vare avea de suferit prin desprinderea din Imperiul Otoman a unor provincii. Este cazul sa amintim ca doar datorita sprijinului marilor puteri, in special cea a Angliei, Turcia a reusit sa-si pastreze toate teritoriile, in pofida amplelor miscari de emancipare nationala. Viziunea acesteia din urma fata de Principate era ca pierderea lor ar echivala cu inceputul dezmembrarii imperiului, astfel ca trebuia reprimata orice actiune de emancipare sau confederare. Austria si Rusia ridicau pretentii asupra spatiului sud-dunarean, dar fiecare pe cont propriu si puternic afectate de imperialism, acceptand forme moderate de libertate nationala, atat cat sa atraga micile popoare in planurile lor. Impotriva planului de expansiune rusesc au luat masuri si s-au implicat direct atat diplomatic cat si militar celelalte mari puteri in frunte cu Flanta si Anglia.
In presa timpului au aprut o serie de articole dedicate “chestiunii orientale” si chiar ”chestiunii romane” care uneori afirmau hotarar formarea unor confederatii dunarene, cum ar fi in ziarul Allgemeine Zeitungn, numarul 182 din 1 iulie 1841, unde se pretinde ca un proiect confederativ, de inspiratie muntenegreana s-ar fi incheiat intre detinatorii puterii Moldovei, Valahiei, Serbiei si Munte-Negrului, tratat insotit de o constitutie. La aceasta confederatie au adera si “Capeteniile Bulgare”, “Tracia” si alte provincii.
Un sprijin important a fost dat de italieni care, din dorinta de a iesi de sub dominatia austriaca, isi puneau mari sperante de emanciparea Principatelor. In 1843 aparea la Paris cartea istoricului italian Cesare Balboa – “Le speranze d’Italia”, scriitor ce lega soarta romanilor de cea a italienilor, singurele solutii fiind ce de confederare. Ideea sa de federatie aunareana cuprindea Moldova, Valahia, Bulgaria, Serbia, precum si albanezii, bosniecii si grecii din Rumelia si Fanar1. Un alt italian Marco Antonio Canini, in 1847, prevedea inlocuirea pe viitor a Imperiului Habsburgic cu o confederatie slavo-ungaro-romana2.
Dupa izbugnirea revolutiei Franceza miscarile de eliberare nationala au luat amploare in toata Europa, revolutia propagandu-se cu repeziciune. La 15 martie 1848 revolutia va izbucni in Viena si si se va intinde in curand si asupra Ungariei care-si dorea independenta fata de Austria. Insa revolutionarii maghiari nu urmareau eliberarea tuturor natiunilor, ci mai curand crearea unui stat maghiar format aproape pe aceleasi principii ca cele austriece.
Timotei Cipariu, prin discursul sau din 28 aprilie 1848, sub influenta spiritului revolutiei, propune intrarea principatelor alaturi de o Transilvanie emancipata in monarhia habsburgica. Acapararea Principatelor ar fi constituit o provocare reala pentru habsburgi, insa revolutia provoca indeajunse probleme ca sa lase loc si de alte probleme, avand in vedere ca era necesara o intelegere cu Franta, care ar fi trebuit sa fie de acord cu intarea lor in cadrul puterii habsburgice ca si o compensatie pentru teritoriile poloneze si italiene pe care habsburgii urmau sa le piarda3. Din aceleasi documente aflam ca la 16/28 aprilie 1848, “Le Siecle” vorbea despre un stat confederativ dunarean unde Curtea vieneza ar fi vrut sa puna un print austriac. Statul trebuia sa fie format din Moldova, Tara Romaneasca, Serbia, Bosnia si Bulgaria. Astfel, Poarta trebuia sa renunte la tarile mentionate din zona dunareana in folosul viabilitatii sale statale. In acelasi timp problema orientala atat de des invocata de Rusia ar fi fost rezolvata in mod absolut.
Totusi, spre deosebire de autoritatile de la Viena care priveau proiectul confederativ deocamdata doar ca o dezbatere, guvernul maghiar avea in gand o actiune politica concreta, ceea ce doreau si reprezentantii romanilor. La 29 mai 1848 Dieta din Cluj declara raspunsul pozitiv pentru unirea Transilvaniei cu Ungaria in schimbul recunoasterii natiunii romane si a egalitatii in drepturi cu celelalte natiuni, acest act primind aprobarea imparatului la 10 iunie 1848. Banateanul Eftimie Murgu impreuna cu tinerii moldoveni si munteni isi propuneau emanciparea Principatelor printr-o cooperare a acestora cu Ungaria printr-o revolutie care l-ar fi rasturnat pe domnul Mihail Sturdza, Moldova urmand sa intre in confederare cu noua formatiune1.
Insa nu s-a luat nici o decizie in acest sens, mai mult inca si sasii au inceput sa protesteze fata de regimul maghiar. Reprezentativa este lucrarea Daniel Roth, “Von der Union und nebenbei ein Wort uber eine mogliche daco-romanische Monarchie unter Osterreich’s Krone” ce sintetizeaza ideiile sasilor de autonomie a Transilvaniei. Roth a conceput un plan in care sasii si romanii trebuiau sa faca o cauza comana, trebuiau atrase si Principatele Romane si toate sa se alature monarhiei austriece, cu conditia ca monarhul si dinastia sa compuna din cele doua Principate si din Transilvania un principat autonom, cu o Constitutie interna si pe care locuitorii sai ar vota-o in mod democratic. Roth a vazut in Uniunea cu Ungaria disparitia sasilor de pe teritoriul Transilvaniei si tocmai de aceea i-a rugat pe conationalii sai sa faca tot posibilul pentru infiintarea Daco-Romaniei dupa planul elaborat de el2. La acest protest se mai adauga si esecul negocierilor dintre transilvaneni si maghiari, cei din urma nefiind dispusi sa indeplineasca cererile Dietei de la Cluj.
Astfel reprezentantii Tarii Romanesti au renuntat la ideea de unire in favoarea celei de confederatie. Nicolae Balcescu a propus Ungariei prin A. T. Laurean o confederare de tip elvetian, dar a primit un raspuns negativ. Ungaria, bazandu-se pe experienta proprie in conflictele nationalitatilor, nu dorea o confederare cu alte elemente straine. Maghiarii admiteau cel mult o ‘‘confederatiune ofensiva si defensiva’’, dar aceasta nu era indreptata impotriva Rusiei ci cu precadere impotriva “croatilor, sarbilor si boemo-slavilor” ceea ce era opus intereselor romanilor. Dar cand in ecuatie a mai fost introdusa si Rusia, tendintele expansioniste si vestile ca ea ar urmari desprinderea principatelor de poarta si anexarea lor, a dus la includerea romanilor ca factor important in planurile confederaliste maghiare la care ar mai trebui adougat pozitia geografica favorabila extinderii influentelor maghiara. In realitate, guvernul maghiar nu dorea sa-si deterioreze relatia cu Rusia tarista. Articolele aparute in presa pestana nu aveau support practic. Alianta pe care Principatele Romane o doreau era pentru conducatorii maghiari doar o simpla fatada sub care guvernul de la Pesta nutrea aceleasi scopuri expansioniste de pe vremea Ungariei Medievale. A. G. Golescu chiar spunea in legatura cu maghiarii ca ei “niciodata nu vor fi cu toata inima pentru o Romanie libera, precum nici pentru o Serbie libera ! Ei stiu ce pericol ii ameninta, precat va sta langa dansii un centru de foc national sau roman sau sarb”.
Concomitent cu aceste dezbateri a avut loc intre 2-12 iunie 1848 la Praga un Congres al slavilor din monarhia habsburgica unde se adopta o hotarare de a face din Austria o federatie de tip elvetian. Nu se indica daca principiul urmarit era acela al nationalitatilor sau al dreptului istoric. Un nou curent lua astfel nastere, cel numit al austro – slavismului, care-i reunea pe cehi, moravi, croati, sarbi si sloveni. Germanii din Austra si din restul Germaniei, polonezi, ungurii, italienii, slavii de sud si romanii ar fi facut parte din aceasta confederatie care treceau astfel de spatiul istoric al Austriei1.
Dupa parasirea ideii de aliere cu Ungaria datorita faptului sa aceasta nu era dispusa sa acorde drepturi egale nationalitatilor ce urmau sa formeze confederatia, s-a pus in discutie optiunea Austria care era mai puternic sustinuta in Moldova. Dupa esecul din aprilie, reprezentantii Moldovei ajunsi in Transilvania au intrat in conflict cu autoritatile maghiare ceea ce a dus la refugierea lor la Cernauti. Cu toate acestea doar o mica parte a boierilor munteni conservatori au ales aceasta optiune, ramanand fideli in general uniunii cu Ungaria.
Complementara la uniunea cu Ungaria intr-o federatie este si atragerea Austriei in lupta contra expansiunii tariste, idee sustinuta cu precadere de fruntasii moldoveni. Profitand de revolutie, Casa de Habsburg trebuia sa-si intareasca influenta in Principate. Nu trebuia sa se permita Rusiei sa anexeze Moldova caci acest lucru ar fi insemnat o frontiera comuna cu Imperiul Tarist. Austria trebuia sa fie stimulata sa priveasca spre Principate si in vederea pierderii Galitiei si a regatului lombardo-venetian, cele doua state romanesti fiind considerate astfel o compensatie care ar fi adus o noua fata si o noua putere Imperiului Habsburgic. Desi la Viena exista o adevarata simpatie pentru sustinerea revolutiei din Tara Romaneasca, raspunsul primit de A. G .Golescu din partea ministrului de razboi austriac, Latour, a fost unul absolut deziluzionant : “Cine sunteti voi ? Nu recunosc guvernul provizoriu al vostru. Cabinetul nostru recunoaste Rusiei dreptul de a intra in Moldova si Valahia”2.
De planurile de confederare cu Austria era legata si Germania, avand interese in comertul pe Dunare, respectiv in scoaterea gurilor fluviului de sub dominatia Rusiei, ceea ce implica si schimbarea statutului Principatelor. Acest lucru insemna insa scoaterea imperiului tarist de pe scena plitica, lucru imposibil de realizat avand in vedere si situatia delicata in care se aflau Austria si Prusia.
Pentru aceasta Ion Maiorescu, in calitate de reprezentant al guvernului provizoriu roman a inmanat guvernului german doua memorii, unul datand din 17/29 septembrie 1848 iar al doilea din 4/16 noiembrie 1848. In ambele memorii Ion Maiorescu propunea germanilor realizarea unei federatii care sa se intinda de la tarmurile Marii Baltice pana la cele ale Marii Negre, aceasta federatie incluzandu-i si pe romani si pe unguri in ea, explicandu-le ca alipirea la o federatie slava a ungurilor si a romanilor ar afecta grav interesele pe Dunare. Insa memoriile au ramas fara nici un rezultat datorita faptului ca Dieta de la Frankfurt avea prea putina autoritate pentru ca nu era recunoscut de puterile straine, nici chiar de statele membre1.
Un alt plan de confederare se formeaza in perioada de dinaintea izbugnirii revolutiei in Tara romaneasca, cand conducatorii principatului s-au consolidat in “partida nationala”, respectiv 5/17 iunie 1848. Este propus Turciei un plan ce prevedea asocierea amicala intre cea din urma si principat, astfel incat influenta ruseasca la Dunare sa scada simtitor. Confederatia urma sa se realizeze intere Moldova, Tara Romaneasca si Basarabia (care urma sa fie smulsa Rusiei), stat tampot la granita Turciei. Ideea a fost agreata de Franta care urmarea sa atraga gat mai mult Turcia sa aiba un rol activ la Dunare, impotriva tarismului2. La randul ei Franta, prin deputatul L’Herbette din Adunarea Nationala care a avut loc la 5 iulie 1848, a venit cu o propunere pentru a combate Rusia o actiune de confederare a micilor natiuni de la Dunarea de Jos. In fruntea actiunii se vor afla Moldova si Tara Romaneasca la care vor adera Bucovina, Bulgaria, Serbia si Ungaria3. Totusi, proiectul francez nu avea nici o sansa de reusita caci existau prea multe contradictii intre popoarele care trebuiau sa se confedereze in primul rand pe principiul vecinatatii.
Insa toate planurile de confederare atat fata de Austria cat si fata de Ungaria au fost dejucate la 13 septembrie 1848, cand Rusia impunea Turciei o dubla ocupatie a peincipatelor.
La 18 mai 1849 a avut loc la Hotelel Lambert, resedinta lui Adam Czartorysci (seful emigratiei poloneze) din Paris o intalnire ce urmarea reglarea relatiilor Ungariei cu nationalitatile din cuprinsul ei. Au luat parte contele Teleki, trimisul guvernului maghiar pe langa Franta, Pulszky, trimisul ungar pentru Anglia si Rieger, deputat ceh in Dieta austriaca. Au mai luat parte si sud-slavi si romani si multe alte personalitati. Daca Ungaria renunta la asa-numitele ei drepturi istorice s-ar fi putut realiza o “Confederatie dunareana” de mici natiuni: Ungaria, Moldova, Tara Romaneasca, Serbia, Bulgaria, Croatia (in functie de deciziile Dietei croate). Trimisul cehilor, Rieger, anunta adeziunea Boemiei si Moraviei. Polonia ar fi aderat si ea dupa ce si-ar fi obtinut independenta. Era clar ca Ungaria ar fi fost pionul principal in cadrul acestei Confederatii1. Discutiile efective au inceput insa abia pe 3 iunie la Debretin, intre Balcescu si Batthyany Kazmer. Erau recunoscute Ungariei cele doua doleante importante ale maghiarilor :integritatea Ungariei si maghiara ca limba diplomatica. Pentru ca negocierile erau taraganate, Balcescu spera ca o alta victoria a romanilor in Apuseni sa inlesneasca tratatul2. Abia peste trei saptamani Balcescu primea o nota care era o totala deceptie: nu erau rezolvate problemele de implicare si colaborare a nationalitatilor cu guvernul maghiar.
Dupa infrangerea revolutiilor anului 1848 a urmat un lung exil pentru revolutionarii de diferite nationalitati. Revolutionarii romani de la Paris sunt atrasi aici de personalitatea revolutionarului italian Giuseppe Mazzini care a propus o Sfanta Alianta a popoarelor confederate impotriva aliantei monarhilor absolutisti3. La Londra s-a alcatuit un comitet de exilati politici din Europa de Est pentru a pune la punct realizarea unei confederatii a Europei Orientale, format din reprezentantii a sase natiuni: romani, polonezi, maghiari, rusi, boemi, moravi si slavi de sud. Reprezentantul romanilor a fost Balcescu, care a sustinut limba latina ca limba oficiala in loc de germana si franceza.
Separat, Balcescu lucra la un proiect denumit “Statele Unirii ale Dunarii”, bazata pe principiul egalitatii natiunilor participante si care trebuia sa-i cuprinda pe unguri, iugoslavi (sarbi, croati, sloveni si dalmati) si romani (Moldova, Tara Romaneasca, Transilvania, Banat, Bucovina si Basarabia). In cadrul acestei federatii determinarea teritoriului national s-ar fi vrut pe cale plebiscitara. Fiecare natiune ar fi conservat i sfera sa de competenta administratia inerioara, cultele, justitia, finantele locale si educatia. In aceste domenii, guvernul federal nu putea interveni. In schimb politica externa, apararea teritoriului si toate problemele financiare si comerciale de interes general ar fi revenit puterii centrale prin intermediul a trei ministere: cel al Razboiului, al Afacerilor Externe si al Comertului si Comunicatiilor4. Insa Lajosh Kosshut s-a opus acestui proiect ce prevedea dezlipirea Transilvaniei de Ungaria.
In toamna anului 1851 Comitetul National Roman a reluat proiectul ”Confederatiei Danubiene” intr-un memoriu de raspuns adresat Comitetului Central Democratic European, in care se sublinia atasamentul romanilor fata de ideile democratice. Nici acest memoriu nu a dus insa la o schimbare a atitudinii conducatorilor maghiari care nu vedeau decat propriile lor interese, nedandu-si seama ca acestea nu ar fi putut fi concretizate fara anumite compromisuri1.
Toate incercarile de federalizare din perioada 1839/1839 - 1859 sunt pregnant marcate de dorinta de eliberare nationala a romanilor, elita politica a acestora incercand cu greu sa se faca auzita pe plan international datorita intereselor ascunse si a imposibilitatii de adaptare la noile situatii a factorilor de putere din spatiul dunarean. Insa incepand cu anul 1859, prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza si infaptuirea Unirii Principatelor Romane, un nou drum se deschide in viata politica a tanarului stat. Un drum care se va desavarsi la Alba Iulia in 1 Decembrie 1918 prin incheierea unei lungi perioade (aproape 2000 de ani) de faramitare a urmasilor “celui mai viteaz si mai drept neam dintre traci”, respectiv al dacilor.



















Bibliografie

Stan Apostol, Grigore Ploiesteanu, Utopia confederalismului pasoptist (Intre vis si realitate), Ed. Vestala, Bucuresti, 2001 ;
George Baritiu, Ideea Dacoromaniei (paragrafele 63 si 64 din capitolul VII al vol. II din Parti alese din istoria Transilvaniei, Sibiu, Tip. Krafft, 1990, p.553-583;
George Cioranescu, Romania si ideea federalista, Ed. Enciclopedica, Bucuresti, 1996;
George Cioranescu ,L’activite federaliste des exiles roumains (1850-1852) in Revue des etudes roumaines, II, Paris, 1954
Alexander Cornescu, Proiecte de federalizare in Balcani – secolele XIX-XX (rezumatul tezei de doctorat), Editura Universitatii din Bucuresti, 1997



ZALMOXIS (S.M.G.)
Stud. U.B.B. Cluj-Napoca