Peste trei secole de psalmodiere în glasul tânguios al lui Dosoftei

(Comunicări științifice în cadrul Universității HYPERION)
Născut la 26 octombrie 1624, în Suceava, decedat la 13 decembrie 1693 la Zolkiew, pe atunci în Polonia (Ucraina de azi).
Din botez numit Dimitrie Barila.

Putem spune cu certitudine că nu există națiune care să nu-și fi transpus experiența sa istorică într-o succesiune de creații culturale, care în timp au devenit componente obiective ale vieții sale. Este vorba de valori cristalizate în literatură, filosofie, religie, artă, știință, în gândirea socială și politică, valori transmise din generație în generație prin mecanismele educației. În decursul istoriei sale moderne, poporul român a produs un ansamblu de creații spirituale care îi conferă identitate și un loc distinct în civilizația europeană și a lumii în ciuda acelora care mai încearcă să minimalizeze cu îndărătnicie acest lucru. Aceste valori compun, în unitatea și diversitatea lor, moștenirea noastră culturală. Ne sprijinim, fără să știm, pe această tradiție națională, pe acest tezaur de cugetare și simțire, pe care uneori îl mitizăm declarativ, dar cel mai adesea îl neglijăm sau îl risipim inexplicabil.
Este un univers specific de valori materiale și spirituale, de valori instrumentale și simbolice, de un ansamblu cultural pe care națiunea română l-a amplificat mereu, preluând idei, formule din experiența altor culturi și civilizații cu care a venit în contact, patrimoniu pe care societatea românească 1-a transmis, cu întreruperi și desfigurări, de la o generație la alta, asigurând identitatea noastră spirituală în orizontul lumii moderne.
Trec veacurile sporind taina de psalmodiere în glasul blând și tânguios al lui Dosoftei, trei secole de istorie adevărată a poeziei românești, fără îndoială, fiind primul dintre cei mai mari versificatori pe care i-a dat pământul nostru strămoșesc lumii și care a scris dintr-un îndemn dumnezeiesc, existențial convertibil în mecanism istoric. El este cel care a știut să fie om cu adevărat, întotdeauna, ființă plăpândă a lui Dumnezeu, din speranțe și spaime, din patimi și pașnice chemări spre vis și reverie care s-a aplecat cu insistență asupra slovei neamului său, înălțând-o. Nu de puține ori, în trecerea timpului, această prea smerită și luminoasă măsură omenească a socotit lucrurile lumești de puțină valoare, căci întâia lege a vieții sale a fost asprimea. Când înțelepții neamului spuneau că "viața omului e ca floarea câmpului" ei nu rosteau simple idei și adevăruri comode adunate de prin cărți, ci niște cumplite adevăruri ce se petreceau în prejma lor.
Există în viață un moment al gândirii profunde, al legării deciziei ca din acea clipă să-ți urmezi un alt destin care a îmbobocit în tine și a înflorit când l-ai înțeles pe deplin. Pentru tânărul de pe plaiurile moldave, cultivat la Școala clasică de retorică și poezie Frăția ortodoxă viața de monah avea să-i dea împlinirea vieții.
Timpul lui Dosoftei, cel al veacului al XVII-lea, a fost neîndoios unul al cruzimii și nesiguranței. Peste întunericul medieval, dominat de brutalitate ursuză și spaime unde aici, la Carpați și Dunăre, năvăleau din toate cele patru vânturi, se suprapuseră certe înrâuriri ale civilizației occidentale. Cum de obicei se întâmplă, întâii mesageri ai acestei civilizații, pe tărâmurile hieratice din umbra codrilor carpatini, au fost fiii nevrednici ai acelora ce doreau să devoreze, fără limite, tot ceea ce le apărea în cale. Acest secol de istorie însemna, pentru cei care își dăduseră singuri numele de român, o sabie înzecit mai tăioasă în mâna aceluiași, obișnuit să ucidă, însemna o otravă mai puternică decât biata mătrăgună în umbra acelorași tainițe unde vrăjmășia avea căutarea spornică, însemna cumplită bubuire de tunuri și archebuze pe câmpurile de luptă, unde oșteni din veac se năpusteau pe sprintenii căluți de munte, înarmați cu sulițe și arcuri ușoare.
Dar iată zorile solilor frumuseții și luminii au venit și ei, desigur, din acel Apus european care ne fascina în tot ceeea ce aveam roman și latin în sângele nostru, dar solii frumuseții și luminii veneau pe căi tainice și ocolite. Își dădeau binețe cu străvechile alcătuiri de înțelepciune și cărturărie trăitoare pe această parte a pământului, în tihnite lăcașuri de rugăciune și cugetare. Se punea în cumpăna judecății ceea ce era și ceea ce sosea, născându-se astfel, din această simbioză, umanismul cultural autohton. Acesta era coloritul culturii universale și el nu putea ocoli o entitate istorică profund latină, legată prin mii de nevăzute, dar trainice fire, de tradiția marii împărății romane.
Spiritualitatea nouă, întemeiată puternic pe renașterea acestei tradiții, a găsit teren fertil în codrii și câmpiile Daciei Traiane.
Toate acestea și-au avut locul lor bine conservat în memoria istorică a națiunii noastre, a acelui spațiu interior, afectiv și psihologic, materializate în creații artistice, științifice și filosofice, în gândirea politică și socială, în toate formele care au exprimat modul nostru de a gândi și simți, modul nostru de a ne raporta la istorie și la alte culturi. Literatura tezaurizează și acumulează valorile, reține ceea ce este durabil în ordine spirituală, transmite peste epoci operele literare care eternizează învingând timpul, rămânând actuale prin semnificațiile lor, neconsumându-și mesajul în contextul în care au apărut. Cuvântul românesc a exprimat și exprimă vrerea de secole a poporului nostru, acea dorință de recunoaștere a unei puteri creatoare de civilizație. În cursul celor peste 25 de ani de păstorire la Huși, Roman Suceava și Iași, blândul prelat Dosoftei a fost preocupat îndeaproape de probleme cărturărești, alcătuind sau traducând în românește felurite cărți de învățătură teologică, de slujbă bisericească sau cu caracter istoric și literar. Studiile sale efectuate la înaltele școli ale vremii, începând cu Academia domnească de la Iași și continuând cu școala superioară de la Lvov, i-au dat posibilitatea să-și dezvolte baza de eruduție pe care, întors în țară, în liniștea chiliei sale a folosit-o la crearea nemuritoarei opere a literaturii române culte religioase, Psalmii în versuri. Opera lui Dosoftei nu este cu nimic mai prejos față de ceea ce au lăsat literaturii religioase Clement Marot (1496-1544), Jean Calvin (1509-1564), Theodore de Beze 1519-1605), Jean Passerat (1534-1602) în Franța sau poetul polonez, călugărul catolic Jan Kochanowski (1530-1584). Nota originală a creației literare dosofteiene stă mărturie influenței exercitate asupra ei de versul popular românesc. O raportare critică a celor două Psaltiri, Kochanoswski – Dosoftei, arată limpede diferențe metrice dintre cele mai însemnate, care exclud orice dependență a Psaltirii mitropolitului român de cea a călugărului polonez. Semnificativ, în demonstrațiile de analiză care vor urma, este faptul că eruditul prelat român, care deținea o majoră bogăție de studii de prozodie, atât datorată cursurilor de poetică ale Școlii Frăției ortodoxe Adormirea Maicii Domnului cât și citirea și studierea în original a creațiilor poetice din literatura latină și greacă, el va fi versificat această Psaltire după traducerea ei în proză și publicată în anul 1680 într-o manieră pur mioritică, respectând normele de prozodie ale poeziei populare.
Antropologia și, din esența ei, arheologia susținută de lingvistică demonstrează că națiunea noastră își are adânc înfipte, în organizarea lumii europene și nu numai, rădăcinile. Se va vrea sau nu, poporul român, curățat de impurități, s-a născut din cenușa marii lumi a Europei și în veci el nu va putea fi despărțit de această lume, pentru că lumea aceasta este carne din carnea lui, sânge din sângele lui. Enea a fost trac și a dat naștere marii puteri civilizatoare a Romei, spune Vergilius în nemuritoarea sa operă Eneida. Și atunci, într-un ceas al liniștirii sufletului ne mai putem întreba oare cine sunt dacii și cine sunt romanii?, chiar dacă toate acestea par a fi acum, neluate în seamă cu adevărat, iluzorii.
Lumea este un ocean aparent liniștit, furtunile sunt cele care o tulbură câteodată din adâncuri dar de cele mai multe ori la suprafață, vânturându-i nu numai apele, ci și nămolul. Dar valurile se retrag și din adâncurile tainice se ridică monștrii.
Marii creatori de literatură sunt permanent contemporani cu noi, întrucât exprimă ceva esențial din condiția umană, fie că este vorba de Homer, Vergiliu, Dante, Boccaccio sau Shakespeare, de Eminescu sau Blaga, o lume de creatori care de mult nu mai aprțin unei singure națiuni, ci lumii europene. Despre acest fapt, unul dintre marii romancieri moderni ai noștri, Camil Petrescu, consemna că sufletul unui scriitor mare este sinteza sufletească a unui popor la un moment dat, funcție sintetică și expresivă a învățăturii ce ne îndeamnă să analizăm operele din cuprinsul culturii naționale pentru a ne înțelege mai bine pe noi înșine.
Orice analiză pornită a studia conținutul operelor unui scriitor este menită a pătrunde adânc în gândirea autorului, în viața lui intimă pentru a putea înțelege pe deplin motivele care l-au împins să scoată la lumină lucrările pecetluite apoi de cititor. Tensiunea dintre tradiție și inovație este un mecanism interior de evoluție pentru toate creațiile literare.
Istoria literaturii înregistrează adeseori mutații, răsturnări de perspective, când apar creatori și forțe care revoluționează paradigmele culturale, sistemele simbolice, dar toate aceste schimbări se integrează într-un lanț evolutiv. Tradiția nu se identifică mecanic cu trecutul, ci este vorba de o selecție axiologică pe care prezentul o face în corpul acestei moșteniri, aplicând criterii particulare. Valorile culturale, cele care sintetizează o epocă și un mod de înțelegere a lumii dobândesc, prin forța lor ideatică și expresivă, un caracter de permanență, devenind repere pentru conștiința unei societăți. Ele sunt mereu reinterpretate, din noi perspective, fiind astfel aduse în circuitul viu al culturii. Poate peste secole opera poetică a lui Dosoftei va fi identificată ca un mesaj codificat a unei lumi pe care, din timpuri de demult, o așteptăm din nou să apară pentru că mintea lui, superioară în comparație cu a multora dintre contemporanii săi, a strălucit puternic îndreptându-și luminația spre Univers.
Sunt opere literare, care odată cu trecerea timpului s-au istoricizat, arhivându-se de la sine în seiful de cultură al națiunii, având eficiență în epoca lor. Altele au rămas vii și active permanent, prin exemplaritatea lor. Acestea sunt valorile de performanță, de mare densitate axiologică și semantică, opere deschise, care solicită și permit noi interpretări. Caragiale va rămâne în timp un miracol al dramaturgiei, Eminescu o stea nestinsă a poeziei romantice, Camil Petrescu un căutător de absolut. Fiecare epocă cu adevărat nouă proiectează asupra trecutului o altă perspectivă și descoperă în el sensuri noi. Trebuie să existe printre urmași acei doritori de activare perpetuă a acelor creații literare considerate valoroase astfel, unii creatori pot fi redescoperiți și revalorizați din perspective inedite. Așa cum se amintea mai sus, ca exemplu, cazul lui Caragiale, autor despre care unii critici, printre care și Eugen Lovinescu, au susținut că își va pierde semnificația, mizând pe faptul că societatea românească va depăși năravurile politice satirizate în opera sa. Lovinescu a minimalizat o trăsătură importantă a istoriei și anume dialectica iar despre evoluția omului a pierdut din vedere genetica. Evoluăm, este foarte adevărat, dar în noi rămân genele străbunilor care nasc și renasc comportamentul lor. Priviți și analizați societatea de astăzi. Aceeași mentalitate, același comportament. Iată de ce această operă își află atâtea rezonanțe și în lumea contemporană românească.
Tradiția reprezintă partea activă a moștenirii, ceea ce rămâne viu din trecutul cultural, elementele care acționează modelator asupra prezentului cultural. Tudor Vianu a definit într-un mod expresiv tradiția spunând că ea reprezintă ...influența muncii culturale anterioare asupra celei prezente. Tradiția este sintetizată în opere și acționează modelator prin instituții de învățământ și de tezaurizare, prin formele educației și prin mecanismele memoriei sociale. Raportul dintre tradiție și inovație este mereu problematizat, reprezentând tensiunea esențială a mediului cultural.
Două poziții opuse se întâlnesc în raportarea la tradiție și anume tradiționalismul care reprezintă o supraevaluare a culturii anterioare și o devalorizare a prezentului. Atitudinea de elogiere necritică a trecutului se conjugă adesea cu refuzul inovației și al noilor forme de gândire și de expresie. La polul opus se află atitudinile antitradiționaliste, moderniste, care se afirmă uneori prin negarea în bloc a tradiției, prin glorificarea noutății și a avangardei, prin experimentalism și poziții nihiliste.
Literatura română a cunoscut și ea astfel de poziții extreme, care s-au confruntat în forme exclusiviste, alimentând polemici răsunătoare. Vitalitatea unei opere literare este probată și de tensiunea acestor poziții antinomice. Este firesc ca, într-o privire retrospectivă, să includem în literatura română deopotrivă ambele poziții și operele în care ele s-au obiectivat, înfățișând cu obiectivitate motivațiile teoretice, sociologice, axiologice sau conjuncturale pe care s-au sprijinit.



Ștefan – Lucian MUREȘANU


1.În studierea vieții lui Dosoftei nu ar trebui ridicat niciun semn de întrebare asupra datei de naștere a marelui erudit român; se cunoaște din obiceiurile creștinilor, mai ales la români, că toți cei care se nășteau în ziua sau în prejma sărbătorilor de sfinți purtau prenumele acelui sfânt, ca patron și ocrotitor al copiului. Putem avea certitudinea că tânărul Dimitrie s-a născut în ziua în care se sărbătorea acest sfânt ortodox.

continuă II.