poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2677 .



Sub semnul androginului Don Juan/ Dona Juana
eseu [ ]
Nicolae Þone

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Archimboldo ]

2008-11-15  |     | 





Numele lui Nicolae Þone este legat indisolubil de Editura Vinea și de Institutul pentru Cercetarea Avangardei Românești și Europene. Recunoscându-și filiația față de estetica suprarealistă, vocea sa lirică este inconfundabilă în arena literară contemporană. Nicolae Magnificul, alături de Dona Juana sunt două entități complementare, simbiotice, androginice, care se devorează reciproc, printr-o augmentantă combustie afectivă și carnală. „eu nicolae magnificul îndrăgostitul masochistul duba neagră/ care adună nevăzătorii orașului” propune viziuni funambulești ale lumii, pe care o des-compune și apoi reconstruiește halucinant. Exacerbarea ego-ismului irumpe torentic, într-o butaforie (pseudo)narcisiacă, angrenând supape ale hedonismului. Maniheismul androginic, un yin-yang melanjat alchimic este perceptibil în eu deghizat în femeie capodopera cu elice icarul predestinat. De sorginte blecheriană, întâmplările acestei irealități imediate consubstanțializează onirisme, un imaginar guvernat de Eros, dar aflat sub auspiciile implacabilei și infatigabilei Morți. Fraternala dona Juana, dotată dihotomic cu un sân roșu și unul negru, este metafora albă, palimpsestul suculent care cimentează actul creator. Unirea, cvasimistică, axată pe decupaje și translări psihosomatice, se metamorfozează într-o tentativă de asimilare a stării androginice. Erosul este descuamat de învelișul exterior, epidermic, devenind un geolog al sangvinității. Schimbul epistolar între cei doi, îmbracă forma unor incandescente invocații mistice, iradiante.
Intr-un interviu acordat lui Viorel Savin, autorul mărturisește: „Eu recunosc, cu bucurie, că mama poeziei mele este avangardistă și, mai cu seamă suprarealistă. ” Importante sunt și confesiunile lui Nicolae Þone despre nicolae magnificul, volum ce i-a adus consacrarea, ceea ce-l determină să-și repudieze tomurile anterioare, considerând că acesta reprezintă prima lui carte: „nicolae magnificul, o, titlul buclucaș și în bună parte înșelător! Foarte înșelător chiar! Căci nicolae magnificul este, evident, alături de dona juana (a se citi neapărat dona huana!), numele personajului principal al cărții. Oricât de mult aș dori eu să epatez, să bulversez comoditatea confraților, să bombardez, la propriu, cu «haroganța» (direct de la Vaché citire, netrecut prin Gellu Naum!) mea insolită, hardughia ce-și zice sat literar, un lucru este limpede: între autorul acestei cărți și personajele acestei cărți sunt oarece diferențe. Așa că îi liniștesc pe nevrozați de impertinența mea: Nicolae Þone nu este neapărat nicolae magnificul. Sau vițeversa: nicolae magnificul nu este chiar Nicolae Þone. Pur și simplu pentru că povestea cărții mele se petrece - în cea mai mare parte a ei, în Moarte. Nu întâmplător, de altfel, unul dintre cele mai eclatante versuri de aici este tocmai acesta: «am uitat că sînt mort și-am început să rîd». ”
Nicolae magnificul este o carte a arderii erotice, a combustiei interiorității, hrănită permanent prin incantații imnice adresate dublului său, dona juana, cuceritori egotiști, care-și sunt suficienți lor înseși, reducând umanitatea la propriul lor alcov, zămislind – nu copii, ci opere. Nicolae Þone calchiază, nu rareori, versuri ale confraților, scheletul trecutului propulsând idei insolite. Moartea se metamorfozează în irealitate imediată, asumată constant, ca regat orfic și oniric, imperiul thanatic conferind propensiuni benefice erosului. sînt îmbrăcat în piele de drac și urlu sălbatic configurează o ardere a alterității, care se vede devorată suprarealist, coșmaresc, naturalist, parcă sub impactul dicteului automat. Dona Juana este hermeneutul tranchilității, agentul profilactic al epurării descompunerii, alma mater a creației: „dona juana mă spală de viermi cu mîinile albe și viermii sînt vii/ cu mațele roșii și lungi/ ay dona juana dă-mi să sug laptele cald din sînul tău negru/ și din sînul tău roșu.” În amănunte din viața de zi cu zi din viața de zi cu zi și din vis a magnificului nicolae (V), personajul este imaginat ca un savant care elaborează un „tratat despre știința morții și a învierii”, actul scrierii fiind străbătut de fulgurații argheziene. Travaliul sisific al conceperii și conceptualizării estetice beneficiază de pergamentul dermatologic al donei juana, un substitut al papirusului de odinioară. Abandonarea teluricului este marcată printr-o decapitare simbolică, ce marchează detașarea de concret și intrarea ritualică în lumea Ideii. Femeia pare a avea veleități de solomonar în iisus reînviat pe patine de fosfor picioroange de lux, unde-și exhibă antipudibond nurii dezgoliți, pentru a ieși în întâmpinarea forțelor meteorologice dezlănțuite: „dona juana se dezbracă de rochii și iese goală în ploaie dezvirginează/ șuvoiul dement cu sînul ei negru și sînul ei roșu”. Criticul Geo Vasile în cronica dona juana și imaginificul său cavaler, analizând textura tomului, opinează: „Venind din culisele unei lungi serii de aezi orfici și orfevri, doctoranzi în erotologie, goliarzi și menestreli ai libertății contorsionate și imaginifice, Nicolae Imaginificul este soldatul propriei poezii întrupate în personajul trinitar dona juana. [...] Rescriind în cheie personală cele 11 elegii nichitiene, frazând arborescent și muzical cronica iubirii de moarte și reînviere, id est dona juana, Nicolae Þone face proba unui flux energetic și mitopoetic de mare rafinament. Nevrotic și mediumnic, stilul poetului, din delectări morbide și palinodii, ajunge la soluția finală a poeziei: autoimolarea. ” Văzută ca o „Beatrice totalitară eroto-thanatică, canon de libertate, dramă și expiere ”, dona juana încurajează apetența lui nicolae magnificul pentru distributivitate, un praxis al Don Juanului clasic, prin autoproliferare, o reproducere proteică, suprarealistă. Geografia tradițională este abolită, înlocuită cu imaginile topografice ale corpului feminin. Îngemănarea senzorială dintre cei doi, unirea mistic-spiritualizată, naște monștri carnasieri, livrești, virilizați de dubla stilizare: eșafodajul lui teoretic este transplantat uterului feminin, Ideile cunoscând astfel o venire pe lume simbiotică, duală. Femeia este o oglindă a alterității, un hibrid marsupial nu numai sexual, dar și intelectual în amănunte din viața de zi și din vis a magnificului nicolae (VIII): „dona juana mă privește cu încîntare se așează tîmplă și coapsă lîngă/ tîmpla și coapsa mea”, „dona juana splendidă îmi învață paginile negre pe dinafară”. Derogările de la matematica tradițională presupune alți calculi, axați pe permutări binare, ce înglobează sinele, Dona Juana și capodopera, într-o dinamică erotică orgiastică, hedonistă: „poezia mea rămîne gravidă cu ființa ta/ carnea mea rămîne gravidă cu carnea ta/ ochii mei dezvirginează irișii tăi raiul meu copulează raiul tău/”, „două trepanații puternice poezie plus poezie eu plus eu plus/dona juana plus vorbirea lui dumnezeu/ minus la puterea infinit rezultă încrucișare prodigioasă”. Zodia lui Morfeu, visul, constituie o prelungire compensatorie și complementară a stării de veghe. Decupajele de realitate sunt supuse unei imagologii abracadabrante, de saltimbanc ce transgresează teluricul. Dona Juana reprezintă atât surogatul, cât și panoplia ce reunește, prin cumul de funcții, ipostazele feminității: „ay ay dona juana fiica mea măicuța mea”.
Excesul, hiperponderabilitatea erosului implică, de ziua eclipsei, descuamări ale epiteliului, copulări suprarealiste, în lipsa țesutului conjunctiv: „dona juana nu mai are din prea multă dragoste pentru mine/ nici măcar pielea pe ea/ mă iubește direct cu globulele albe și globulele roșii mă îmbrățișează cu măduva oaselor”. Dumnezeirea este una abstrasă, locația fiind monocordă, infernul, guvernat incontestabil de diavol. Vizualizarea ritualică macabră a propriei imolări, printr-o regizare empatică a scenariului funerar este supusă maniheicelor, antiteticelor disjuncții aparență/esență, față/ revers, afirmație/negație, mitizare/ demitizare în poemul pe catafalc cu cei mai frumoși cei mai grași viermi din lume în piept.
Ipostaza intelectuală a femeii este vizibilă și în dona juana către nicolae magnificul (I), prima abordare de acest gen din literatura română. Avem astfel un tom bifonic, care înglobează viziunile adiacente ale protagoniștilor, estetica erosului convulsiv, percepută congruent de cei doi. Dona Juana nu-l seduce decât pe Nicolae Magnificul, entitate complementare, inoculând astfel în subsidiar ideea posesiunii unului multiplu, printr-o reducere fantastă a masculinității la un singur exponent. Ludicul este și el cerebralizat sub forma unui alegoric joc de șah în care Dona Juana refuză dumnezeirea ca partener, alegându-l pe Nicolae Magnificul. Falusul acestuia reprezintă epicentrul de susținere al sinelui: „Eu nu joc șah cu sexul lui dumnezeu ci cu sexul tău eu de el mă sprijin/ cînd vine taifunul din japonia cînd vine noaptea din china și din america”. Dona juana pare a fi o creatură extraumană, carnasieră, canibalică. Ea nu este tributară alimentației telurice, elementele vitale, apa și hrana, fiind înlocuite cu falii din ființa bărbatului adulat. Virtualizarea ceremoniei maritale nu constituie decât un substitut thanatic. Exterioritatea îi percepe unicitatea, dar ea nu se dăruiește decât unului multiplu. Totul se metamorfozează în incendiare metafore erotice. Până și diavolul „are în permanență/ enorme organe genitale în flăcări”, printr-o augmentare proboscidiană a afinităților lui orgiastice. Kafkian, nicolae magnificul către dona juana (I), se metamorfozează într-un pantagruelic falus, element definitoriu al sinelui, surogat compensator al nondistributivității de până acum. Necrofilic, Dona Juana este invitată la o ultimă împreunare „cu trupul meu mort transformat/ într-un imens organ sexual bărbătesc”. Angrenând un dialog fictiv cu divinitatea în poemul încep pe mine însumi să mă beau și pe mine însumi să mă mănînc, eroul își descoperă el însuși valențe demiurgice, generate de prezența talismanului orfic, Dona Juana. Prin imolarea întregului univers, înveșmântarea acestuia în lutul primordial, poetul descoperă ritmurile primordiale, ancestrale, simbioza cu Gheea, metaforă și preludiu thanatic. și dacă dumnezeu e femeie impune dilematica ardoare a căutării, a exploatării hermeneutice a feminității: „și dacă dumnezeu e numai femeie/ năzuința mea după jumătatea perfectă e semn de declin/ sau semn de-nviere/ sînt înlănțuit de femeia spirit de femeia gînd de femeia lumină/ și deopotrivă de femeia de carne de femeia trăznet de femeia/ amurg de femeia noapte de femeia infern”. Devorarea canibalică a Donei Juana reprezintă nu un proces de dislocare, de sciziune a alterității ei, ci o proliferare a sentimentelor, o mutație profilactică deci.
Poem de-ncheiere la cartea/moartea asta foarte frumoasă insinuează nu o expiere, ci o re-naștere orfică, proteică, situată sub semnul unui masochism afectiv, intelectual, carnal, apt să germineze Capodopera. Dansul ritualic al femeii, coregrafie inculcată țesutului conjunctiv („dona juana joacă îndrăgostită cu saboții de piatră-n picioare/ ciuleandra pe pielea mea”) contrabalansează o conciliere cu divinitatea, re-găsită, dar și exaltarea femeii-sumă, gheișă și locație sacrală. Dorința de moarte, paradoxal, generează profilaxia ei. Itinerariul erotismului intelectualizat realizat de Nicolae Þone, indelebil, substituie imaginea arhetipală a seducătorului cu aceea, medievistă și antică, a fidelității monocorde, activată în prezența dublului senzorial și cognitiv, Dona Juana, devenită ea înseși, muză unicefală, refractară distributivității. Analizând volumul, exegetul Mircea A. Diaconu investighează încărcătura semantică a acestuia: „Nicolae Magnificul este cartea unui personaj, dublu vizionar al autorului, care se autodevorează cu masochism și voluptate, prin intermediul unui imaginar fantast și funambulesc, având în centru trupul emblematic al donei juana, imagine monadică a unei lumi, întrupare a unei cosmogonii care unește contrariile, fiind totul: partea și întregul, ideea și forma, transcendența și imanența. [...] Imnuri închinate orgiasticului, poeziile acestea fac din nicolae magnificul un poet al sfâșierii, pentru care orgiasticul și ritualicul au semnificația cunoașterii mistice. ”

[Poesis, anul XVII, nr. 183-185, martie-aprilie-mai, 2006]


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!