CÂT DE SIMPLU ȘI / SAU COMPLICAT ESTE A COMUNICA


E simplu ca bună ziua. Comunici cu cel plecat departe cu o ușurință fără precedent. Nu mai există distanțe. Nici zile, sau săptămâni sau ani de așteptare până să ajungă la tine scrisoarea de peste țări și mări. Comunici instantaneu, chiar și cu cel aflat la capătul celălalt al lumii. Chiar și dincolo. Dispui pentru asta de toate aparatele de tele-comunicații : telefon mobil, internet, E-mail, telefonie online, Messenger, Skype și câte or mai veni. Vorbești, vorbești, vorbești...Dacă ai WebCam, îl și vezi pe interlocutor, chiar dacă se află la antipod. Ce-i spui ? Bună ziua ! Sau “Bună seara!”
- Ce faci ? Ești bine ?
- Bine. Slavă Domnului !
- Ce mai e nou ?
- O.K. Toate cum le știi.
- Sunteți sănătoși ?
- Mulțumim lui Dumnezeu..
- Copiii ?
- Sunt bine. Cu școala, cu joaca, cu sportul. Cu Internetul. Cel mic a avut o gripă dar i-a trecut.
- Cum e la voi vremea ? Am văzut la televizor că sunt furtuni de zăpadă pe acolo.
- La noi e bine. Totul e OK.
După câteva minute, dialogul începe să șchioapete. Subiectele s-au terminat. Dorul s-a mai potolit. Dar nu se îndură nici unul să închidă. Mai înșiră niște fleacuri duioase. Întreabă de cutare sau de cutărică. Spune poate și o glumă. Transmite eventual salutări unui vecin sau unui amic.
Asta se cheamă a comunica, simplu și omenește, cu cei dragi și apropiați : a da câte un semn de viață. A reafirma o legătură sufletească cu ei. A semnaliza că mai exiști și că te gândești la ei. E mult ? E puțin ? E viața. “Cu mici nimicuri, ca oricare om”, cum spune versul lui Esenin, în traducerea lui Lesnea.
Etimologic, verbul acesta atât de la modă provine de la adjectivul “comunis”, comun. Împărțit între mai mulți. Împărtîșit cu altul sau alții. Pus laolaltă. Cam asta vrea să zică și verbul “a comunica”. A face din “ceva” un “bun” comun cu cineva. Dar din ce fel de “ceva”? Aici încep complicațiile. Acest “bun comun” poate fi ceva cât se poate de simplu, cum am văzut în dialogul de mai sus: reconfirmăm că existăm, și unii și alții. Reafirmăm că ne gândim unii la alții, uneori cu teamă, cu îngrijorare. Că ne este dor unora de ceilalți. E o comunicare de (re)confirmare a ceea ce e deja “definitiv comunicat”. Pe viață. Acest soi de comun-icare s-ar putea lipsi de cuvinte. Totul a fost deja rostit/împărtășit/împărțit/comunicat. Cu sau fără cuvinte. Între doi îndrăgostiți cuvintele nu mai au loc. Se comunică printr-un surâs, o mângâiere, o strângere de mână, o anume privire grăitoare, tăceri, visări comune. Sau o încrețire a frunții. Ori o încruntare a sprâncenelor. O strângere a buzelor.
Adevărata comunicare nu constă simplamente în emisie și recepție. Astfel “comunică” doar aparatele tehnice. Roboții. Sau oamenii robotizați.Noi, cei vii, comunicăm omenește. Adică trudnic. Nesigur. Riscant. Pentru că ne împărtășim, ne facem “bun comun” din toate cele ale minții și/sau ale sufletului : gânduri, idei, dorințe, vise, intenții, temeri, uri, dureri, spaime, obsesii, păreri.
Sigur, și în aceste cazuri, sunt situații în care, comunicând nu facem decât să reconfirmăm că gândim la fel, simțim la fel, visăm aceleași vise. Că avem o lume comună. Comun-icată de ani sau decenii, sau de o viață. Cu un prieten nu riști prea tare să eșuezi în in-comunicare. Sau des-comunicare. Adică ce era “bun comun” să devină “bun înstrăinat.”
Orice tentativă de a intra într-o nouă relație de comunicare se poate încheia cu înfrângerea. Lăsând în urmă dezolare, dezamăgire, tristețe, dușmănie, resentimente, ură. Chiar porniri vindicative ucigașe.
Comunicarea umană este instituirea unei anume legături cu Celălalt. Este a a te lega prin “ceva comun”: o punte, un pod, un lanț. În ebraică acest sens al cuvântului e prioritar: “comunicare” trimite direct la “legătură”, keșer. Iar comunicarea e “tikșoret”, mecanism de legare. Verbul “a comunica”, “lehitkașer” , înseamnă, literal, “a te lega”.
Comunici, împărtășești, faci comun, te legi prin acest “bun comun”. Care poate degenera în “rău comun”. În “calvar comun”. În lanț de mătase sau unul de oțel. E complicat, ca și omul, ființă prin excelență comunicativă. E chiar îngrozitor de complicat acest pas în necunoscut : a comunica. Pentru că orice act de comunicare este, sau poate fi, în multe feluri: intenție manifestă sau ascunsă, chemare, invitație, provocare, propunere, cinstită sau nu, ascundere, suspiciune, temere, pornire, bună sau rea, speranță, așteptare, necunoaștere, lașitate, orgoliu, nerăbdare.
Un fapt ( la limită poate fi și operă, sau capodoperă) de comunicare autentică și profundă, îl angajează pe om în totalitate. Afectiv și intelectiv. Volitiv. Instinctiv. Temperatura afectivă este uneori copleșitoare. Tensiunea psihică poate fi insuportabilă. Comunici cu publicul, cu preajma, cu lumea, cu universul, cu tine însuți, cu Dumnezeu. A exista înseamnă a comunica. Și invers. Cum comunici, așa ești.
Orice lansare într-o nouă “partidă” de comunicare este o aventură. Se poate solda cu un eșec, cu o criză existențială, cu suferință sau înfrângere. Dar poate tot atât de bine să te ducă la un câștig esențial : o dragoste, o prietenie, o profundă legătură de idei sau de credințe. Poți dobândi un frate, un părinte, un fiu, un învățător, un salvator, un idol. Sau te poți pierde pe tine.
Comunicând, te comunici, autoreferențial: te faci cunoscut, vorbești despre vorbirea ta, cu grijă, scuze, scrupule, rugi și promisiuni, te arăți cum ești sau cum ai vrea să se creadă că ești, te recomanzi, te închizi sau te deschizi, te descrii cum ai vrea să fii, cum ar vrea Celălalt să fii. E ca un joc existențial în care riști sau te riști pe tine însuți.
Comunicând, te comun-ici, te pui pe tine în comun, te exprimi, te împărtășești, te dai cu mâinile legate. Intri în luptă dezarmat și cu pieptul dezgolit. Te oferi să fii legat unilateral. Dai totul și nu primești nimic. Þi se ia totul fără să ți se lase nimic.
Șansa de a învinge pe deplin în tentativele tale de comunicare totală nu ți se dă de multe ori în viață. Unora le este dat, o singură dată. Altora, niciodată. Deobicei nici nu mai afli vreodată ce ai pierdut.
Așa se întâmplă să treci pe lângă omul cu care ai putea fi fericit. Sau să te oprești în dreptul celui care te va face nefericit. De cele mai multe ori n-ai de unde să știi. Sau nu vrei să știi. Te orbești singur sau te lași orbit.
Iar cel, sau cea, cu care te confrunți în partida de comunicare, te poate dezorienta sau descumpăni prin fel de fel de manevre: confirmare, protest, chemare, eschivă, acceptare, simulare, infirmare, respingere. Sau neînțelegere. Este cea mai rea. O rea-înțelegere: malentendu. Ca în piesa cea mai teribilă dintre toate, a lui Albert Camus : “Neînțelegerea”.
E teribil de important cum te comporți în comunicare: degajat, dominator, înțelegător, inflexibil, conciliant, exclusiv, cooperant, surd, ascultător, neiertător, concesiv. În aceste stiluri de comunicare zace o parte din succesul sau eșecul comunicării. Unele din ele exclud orice șansă de comunicare. Neagă capacitatea ta de a înțelege. Exclud orice alternativă la o afrimație, o părere, o ideie sau un gând.
“Toate cuvintele rostite numesc și contrariul lor”, spunea cu îndreptățire Goethe.
De aici o parte din neînțelegere. Restul vine de acolo că nu avem nimic în comun. Atunci, cum, pe ce bază. să comunicăm ? De unde să știm ce putem pune în comun ? Observăm că ce vrea unul, nu vrea celălalt. Ce spun eu, nu vrei să auzi tu. Nu te interesează. Mă bruiezi. Ce spui tu, îmi sună ridicol, prostesc. Ce pe mine mă înnebunește, pe tine te lasă indiferent.
Unde-i cheia ? N-avem o cheie comună. Nici măcar limbă comună. Nici un pic de lume comună. Ne șantajăm cu vorbe indiferente. Ne amenințăm cu promisiuni tentante și viclene. Ne biciuim candid cu mângâieri false.
Nu vreau să te aud. Tu nu contenești să vorbești. Îmi pun dopuri în urechi. Închid ochii. Mă ascund în vis. În noroi. Tu dai din gură.
Treci la lovituri. De bici. De suflet. De copită. Devenim amândoi copitate.
Ne ucidem lent, cu cuvinte meșteșugite. Fentăm, devenim ventriloci, fiecare într-o limbă străină celulalt..
Comunicarea dintre noi capătă forme tot mai contondente. Mai incendiare. Mai toxice. Mai diabolice. Din ce ar putea fi, Paradis, “comunicarea” devine infern. Seamănă tot mai mult cu ura feroce. Incompatibilitatea absolută.
După o viață de vorbit lucruri extrem de importante și de urgente, fiecare la alt perete, stră-mulțumiți de viață, ajungem, în sfârșit, la un moment de comunicare autentică. Pe bază de înțelegere perfectă. Decidem să ne sinucidem, omorându-ne unul pe celălalt, cu un adevăr, deplin și garantat ucigător.
Apoi râdem de nu mai putem de sinistra glumă a comunicării pe care am jucat-o o viață minunat de lungă, de frumoasă și de bogată în aduceri aminte.
Comunicarea, deși pare binecuvântare și/sau blestem al Unuia pentru Celălalt, nu-i un lucru serios. Cum nici viața nu e. Deși pare miraculoasă. “A comunica” nu-i decât o glumă care se întrece cu și durează cât și cealaltă glumă: “a trăi viața”.