IPOSTAZE ALE CAVALERULUI, CAVALERISMULUI, VOINICULUI, VITEAZULUI ÎN TEXTUL POPULAR
Ștefan-Lucian MUREȘANU

Motto: Necessitas non habet legem. Effugere non potes necessitates, potes vincere!(1) (Seneca,
Epistole, 37, 3)

a. Reflexe istorice:
- sistemul feudei, al vasalității și al cavalerismului
- cruciadele
- reforma și războaiele religioase în Europa Occidentală
- trecerea la cultura în limbile populare în Europa Răsăriteană
b. Armele și echipamentul militar, apanajul și simbolul cavalerului medieval
c. Marile epopei medievale: Cântecul lui Roland, Legendele Cidului, Beowulf, Cântecul Niebelungilor și Cântecul oastei lui Igor.
d. Literatura populară și exprimarea conceptului de voinic


a. În susținerea teoriei sale privind unitatea culturii europene, pornind de la ansamblul care a fost Evul Mediu latin, Ernst Robert Curtius spunea: geometria demonstrează prin figuri, filologia prin texte. Reflectând asupra acestei sintagme și a titlului acestei lucrări, a definirii conceptelor diferitelor ipostaze de fapt ale omului sau, mai bine spus, a anumitor oameni care s-au încadrat în aceste tare suntem nevoiți a apela la multe dintre obiectivele de analiză ale acestor situații: familie, educație, morală, cultură, religie etc. Avem la îndemână toată literatura populară și cultă medievală la care, atunci când necesitățile societății umane au cerut-o, au introdus în vocabularul european o titulatură nouă, evoluată prin manifestări, nu sinonimă uneia dintre cele mai vechi calități omenești vitejia, cea de cavaler. Acestei noțiuni i se adăugau, pe lângă faptele de eroism, pioșenia și curtoazia. Cuvântul cavaler, moștenit în lumea medievală occidentală din limba latină, eques,-itis, mult mai apropiat fonetic de caballaricius, substantiv adjectivat, folosit atât în Apusul cât și în Centrul Europei Medievale, desemna un titlu nobiliar conferit celui care se remarca prin fapte mărețe de arme și credință. În limba franceză, nobilul act de vitejie va deveni chevalier, în italiană, cavaliere, în limba spaniolă, însă, se va pronunța caballero, b pronunțându-se v. În limba română, în acea perioadă, conceptul va fi preluat cu înțelesul de călăreț așa cum era folosit în latină. În slavă cuvântul cavaler va fi sinonim cu vitez, vityaz, alăturându-se vocabularului românesc ca un apelativ coborât mai degrabă în negura de vremi prin care se evidenția atât puterea musculară, iscusința mânuirii armelor în ideea distrugerii existenței fizice a adversarului cât și înțelepciunea acumulată prin aprige strădanii. Viteazul era războinicul ce depășise treptele inițierii, maturizat prin grele încercări. Am sublinia ideea că vitejia era o calitate superioară voiniciei. Voinicul era tânărul tentat la sacrificii negândite profund și, aceasta o putem observa atât în basme cât și în epopei, balade, doine dedicate acestei stări de fapt. Voinicul este tânărul necopt(2) doritor de înfăptuiri mărețe, cu o putere musculară și istețime nepuse încă la încercare, acele trepte ale inițierii care-ți dezvoltă intelectul, înțelepciunea și starea de a medita și analiza rezultatele acțiunii. Apelativul voinic îl putem asocia mai mult lumii basmelor ce ține de ciclul încercărilor grele, în care eroul trebuie să îndeplinească isprăvi extraordinare a căror realizare devine posibilă cu ajutorul unor însoțitori năzdrăvani sau al unor animale recunoscătoare.
Despre calitățile cavalerului, unul dintre creatorii beletristicii lumii medievale scria: Mult aprecia recompensele, la fel și gloria / și mult și-a dorit să-și facă faptele celebre. / Iar de era respectat în mod curtenesc, / Oferea îndeajunsă protecție prin propria-i noblețe. / Astfel a trăit și a domnit, / Încât i-a întrecut pe toți ceilalți principi / Prin curtenie, vitejie, / Putere și mărinimie.(3) Momentul luptei, al întâlnirii dintre viteji este astfel prezentat: Lovind adesea în scuturi, caii cu-avânt strunesc / Și unul către altul în iureș năvălesc; / Se-ndreaptă-ndată iarăși cu salturi înapoi / Și spadele-și încearcă în luptă grea vitejii amândoi.(4) Un adevărat ritual pe care numai cei inițiați îl cunoșteau, precum acești doi cavaleri viteji cărora nu le păsa de viață. Înainte de întâlnire se țintesc, adică sunt scrutători și caută fiecare locul slab al oponentului pentru a-l lovi, își studiază trăinicia armurilor, al scutului, al figurii. Dacă sunt aproape de aceeași vârstă și de condiție nobilă apare, din partea fiecăruia, o dorință virilă, dură în a învinge cu orice preț și a-și umili adversarul. Încleștarea de pe câmpul de luptă este aprigă: El calului dă pinteni, îl lasă-n a lui vrere, / Se duce și izbește păgânul cu putere. / Îi frânge scutul bun și platoșa-i destramă, / Despică piept și oase-i zdrobește, fără samă, / Șira spinării-i rupe, atât de-adânc împinge / Lancea, și cu ea suflarea-n piept îi stinge, / Apasă fierul tare și trupul îl clătește, / Cu-o opintire bună la pământ îl trântește, / În două jumătăți ceafa i-a despărțit.(5) Atât cavalerii creștini cât și războinicii musulmani aveau conștientizată credința că puterile divine sunt alături de ei iar lupta lor era una dreaptă, chiar dacă ucideau fără milă.
Într-un timp de aproape cinci secole, de la începutul mileniului unu al erei noastre, lumea mediteraneană nu a fost decât o succesiune de interpuneri umane cu obiceiurile, datinile, ritualurile lor mistice, primitive unde trăiau grupurile de popoare nomade, barbare, ce respectau cu strictețe vechile legi ale clanurilor, sfidătoare însă față de cultura celorlalte popoare stabile, în special cea greacă și romană, pe ruinele cărora se așezaseră pentru locuire.
Două mari evenimente au zguduit lumea de atunci a încercatei noastre planete. Primul, conștientizarea tot mai puternică a creștinismului, ca religie unică a europenilor iar al doilea mahomedanismul. Ridicarea, spre sfârșitul secolului al IV-lea, din pustiul care mărginește Marea Roșie, a vocii orfanului lui Abdullah, Mahomed(6), ce le vorbea arabilor despre existența unui singur Dumnezeu și cărora le cerea să părăsească vechile divinități și marele Monolit pe care îl adorau, a înflăcărat cu o violență neobișnuită lumea unei mari părți a planetei, de la hotarele Indiei și până la porțile din Cathay, din ascunzișurile trecătorilor Caucazului, din Egipt și până în Andaluzia. De la început, valul năvălitor trecuse peste valea stâncoasă a Ierusalimului, înghițind până și mormântul lui Hristos.
Psihosocial, din acel moment al venirii profetului arab, lumea avea să se divizeze conceptual în două mari grupări religioase: creștini și islamiști. Puterea energetică a celor care vor urma după Iisus Hristos, ca fiu dumnezeiesc, și Mahomed, ca profet al unui numeros și îndoctrinat popor, însă al aceleiași forțe superioare a Universului, pe care lumea planetei o venera, se va pune în conceptul distructiv al civilizației umane, adoratori ai morții și ai unui joc obscur de interese, atât din partea lumii europene cât și din partea lumii arabe. Cruciadele au fost cele care au dat girul scăldării pământului în sângele omenesc care a curs fără încetare o lungă perioadă de timp a Evului Mediu. Ura a fost cea care a pus stăpânire pe întreaga seminție a Pământului: Francezii sunt puțini, loviți-i dar degrabă. / Și cei ce-aici vedeți nu sunt de nicio treabă; / De Carol n-o să fie niciunul mântuit, Venitu-le-a azi ziua obștească de sfârșit(7) îndeamnă la moarte un sarazin care nu este mai prejos față de un creștin: Cu pintenii de aur fin calu-și întețește, / Aleargă, pe păgân cât poate îl izbește. / Îi sfarmă scut, apoi platoșa îi sfâșie, / Cu țeapa îi străpunge trupul, plin de mânie, / Apasă cu nădejde, pe calu-i îl clătește, / Cu coada țapei lui în drum mort îl trântește.
Spre sfârșitul secolului al IV-lea creștinismul se dezvoltase impunându-se ca religie unică în Europa. Putem consemna faptul că la începuturile sale societatea medievală ființa ca o comunitate de întemeietori, de modelatori de grup, întrucâtva constituit de mănăstirile benedictine. Patriarhul monahismului apusean, Sfântul Benedict (480–547)(8), a rânduit un șir de mici comunități, perfect autonome economic, fapte mărețe ce l-au făcut pe papa Paul al VI-lea să-l declare patron al Europei. Din sălașul său, de pe Monte Cassino, vor coborî de-a lungul timpului, în grupuri, prelați de toate vârstele, oțeliți prin muncă și rugăciune, deschizând sute de astfel de așezăminte pe întreg cuprinsul continentului. Toate aceste lăcașuri de credință erau asemănătoare celui de unde călugării se educaseră ca discipoli ai lui Hristos și care în vremuri de grele frământări vor rămâne bastioane vii de evlavie, cultură și civilizație. Prin ucenicii și urmașii săi, sfântul Benedict a intrat în rândul marilor binefăcători ai Europei, ai Bisericii, ai omenirii. Psaltirea de la Monte Cassino, de la începutul secolului al XII-lea, ilustrează stilul multicolor al miniaturilor împodobite cu numeroase figuri animale, stil numit benedictin pentru că a fost folosit pentru prima oară în vremea propovăduirii acestuia. Năvălirile nomazilor, urmate de incursiunile vikingilor, în lipsa cunoașterii civilizației creștine, vor distruge orașele și odată cu ele unicele centre de cultură. Resturile moștenirii culturale clasice vor supraviețui în mănăstiri, singurele locuri unde încă se mai putea studia și în care existau școli bine organizate.
În cele ce urmează vom schița o evaluare globală a acestei epoci, cuprinsă între începutul secolului al VII-lea și primele decenii ale secolului al XII-lea, prin raportare la contextul european și la noile probleme pe care le impun în periodizarea literaturii europene. Fără să ignore specificul artei în general, al artei cuvântului în special, și discuția despre autonomia valorilor estetice, ca principiu important, uneori decisiv, de diferențiere a fenomenului literar, tezele pe care le propunem țin cont de existența unor raporturi complexe și foarte strânse între istoria generală a unui popor și istoria sa literară. Istoria literară, ca de altfel istoria oricărui domeniu al creației spirituale, este considerată ca aspect particular al istoriei generale a unui popor. Pentru a releva existența distinctă, restricțiile în timp, configurația specifică a epocii în care apar primele manifestări literare, vom ține cont, pe de o parte, de motivele exterioare, de ordin istoric, economic, social, lingvistic, spiritual, religios și politic, care determină specificul epocii, pe de alta, de relațiile strânse și variate, care există între textele din această perioadă, de atmosfera lor comună, de filiația ideilor, de valorile intelectuale și estetice pe care le pretind, altfel spus, de concordanța criteriilor în istoria internă și externă a literaturii.
Încă din scrierile medievale ale secolului al IX-lea, societatea (S) era văzută ca o piramidă stratificată pe trei etaje ierarhice și valorice (fig.1), Adalbert de Laon definind, la începutul secolului al XI-lea, cel mai clar această ierarhie tripartită, ca avându-i în frunte pe clerici, oratores (o), cei care se roagă, urmați de cavaleri, belatores (b), sau cei ce se luptă, pentru ca pe ultimul loc să fie situați țăranii, negustorii, meșteșugarii, laboratores (l), adică cei care munceau.(9) Încercând să ne raportăm la această scară valorică impusă chiar de oamenii epocii, și nu de istoriografia contemporană care de prea multe ori a încercat să încorseteze istoria de mult trecută în precepte sau comandamente politice perene, am abordat o tematică ce am dori să reflecte aspecte definitorii pentru toate aceste trei categorii sociale ale evului mediu: armele și echipamentul militar, apanajul și simbolul cavalerului medieval; altarul, simbol al clerului și punctul central al vieții spirituale creștine medievale, ambele plasate în mediul liber țărănesc și orășenesc.
Majoritatea celor fără religie încă se mai comportă în mod religios (fără să-și dea seama). Nu este vorba doar despre superstițiile sau tabuurile omului modern, care au, toate, o structură și o origine magico-religioasă. Dar omul modern care se simte și se pretinde areligios încă mai dispune de o întreagă mitologie camuflată și de numeroase ritualisme degradate. …serbările ce însoțesc Anul Nou sau instalarea într-o casă nouă prezintă, laicizată, structura unui ritual de reînnoire. Același fenomen se observă cu ocazia serbărilor și a veseliei ce însoțesc căsătoria sau nașterea unui copil, obținerea unei noi slujbe, o promovare socială etc.(10)
Privim lumea feudală ca pe ceva străin de noi, dar nu este așa, noi suntem o continuare a tot ceea ce au avut și ne-au dat genetic, material și spiritual anume, avuția lor.

S = o + b + l / Fig. 1 – Societatea Medievală a secolului al XI-lea (figura nu s-a imprimat și nici pozele care însoțesc textul)

Oamenii resping istoria din ignoranță și din frică; neînțelegerea și necunoașterea istoriei le insuflă teamă de ea, iar teama, la rândul ei, îi îndeamnă să o ignore premeditat. Creatorul anonim, făuritor de idealuri, uneori greu realizabile, dă istoriei creații literare pe care le lasă exegeților să le disece, să le frământe în albia minții și să discearnă. El întețește focul imaginației pe care, de altfel, istoria îl pornește. Făuritorul popular realizează o lume a lui de care este convins că toți cei ce stau să-l asculte o vor așa, cu toate că ei cunosc, de multe ori în profunzime, evenimentul real.
Cercul închizându-se, nu va lăsa loc vreunei ieșiri. Pentru a-și crea un confort sufletesc, iluzoriu, desigur, în locul istoriei care nu le place sau de care se tem, oamenii inventează o alta, imaginară, cum și-ar fi dorit-o pentru propriul suflet, străină de propria lor existență. Aceasta este o atitudine orientată împotriva cursului firesc al istoriei și nu poate duce decât în impas. Lecturarea creațiilor literare este, pentru cititor, un subiect tot atât de adevărat ca și cunoașterea realității celor întâmplate. Lecturantul își alege propria informație a receptorului, starea la care se dorește. Intrarea în normal e posibilă numai prin ruperea cercului vicios, adică prin asumarea curajului de a vedea istoria așa cum s-a produs în realitate și a o valoriza. În ce măsură este aceasta cu putință, în orice caz, cum se realizează acest deziderat, vom vedea luând ca exemplu o situație pe care o vom examina în rândurile de mai jos.
La o analiză mai atentă a medievismului european, odată cu conștientizarea conceptului de creștinism, constatăm că iubirea de patrie va cunoaște trei etape. În înțeleapta limbă latină patria însemna țara tatălui iar a fi patriot echivala, pentru cavalerul medieval, cu a-i fi loial nobilului, celui căruia îi aparținea pământul din care și pe care se hrănea, iubea și trăia ca vasal, exprimând, în primul rând, credința față de Dumnezeu. Odată cu izolarea tradiției cavalerești medievale, după Cervantes, patriotismul semăna, tot mai mult, cu ceea ce era până în trecutul recent atașamentul față de statul căruia îi erai supus sau cetățean și față de o constelație de valori locale. Cavalerul trăiește între violență și pace, sânge și Dumnezeu și are tendința de a deveni Cavalerul lui Hristos. Reconquista(11) spaniolă și cruciadele deschid un vast câmp spiritului său de aventură. Cavalerul, precum călugărul, luptă împotriva Diavolului, dovadă stând ordinele călugărilor-cavaleri. Dușmanii lui Dumnezeu puteau lua forma unor eretici, cotropitori, sau musulmani. În conceptul de cavalerism, e greu să distingi partea mitului de cea a realității, spune într-un studiu al său Pierre Bonnassie(12), analiza operelor literare neriscând să-l împingă pe istoric în eroare. Demersul esențial al unui cercetător este acela de a confrunta întotdeauna documentele imaginarului cu textele care arată realitatea, cum ar fi hărțile și documentele juridice.
Confruntând operele literare relative la cavaleri cu documentele oficiale, poți măsura distanța care separă cavalerul așa cum îl descrie imaginarul medieval de ceea ce era el în realitate, conchizând cu sintagma: istoria este o artă a disputei iar literatura o măiestrie a imaginației creatorilor în care istoria poate fi tot atât de veridică în imaginarul emițătorului ca și a receptorului. Totul depinzând de mesajul ce se dorește a fi receptat.
Nimic nu revelează mai bine vocația pur războinică a clasei conducătoare decât versurile cunoscutului trubadur Bertrand de Born(13). Mobilul acțiunii războinice este în realitate jaful: Acelea vor fi vremuri bune: Când vom lua toată averea cămătarilor, / Când pe drumuri nu vor mai umbla căruțele în timpul zilei, fără să se teamă de nimic, / Nici negustorul ce pornește spre Franța, /Acela va fi atunci bogat / Care va ști mai bine să se înfrupte. Conduși de un asemenea ideal în viață, cavalerii, nobili cu proprietăți reduse, devin în curând o masă rătăcitoare de războinici, căutând aventura și prada, gata să își ofere serviciile contra unei sume considerabile de bani: Eu pot să vă ajut. / Am deja scutul pe umăr și coiful pe cap. / Dar fără bani cum să pornesc la luptă? - îi spune un cavaler contelui de Poitiers. Asemenea moravuri duc la disprețul vieții și suferințelor umane, la încălcări de jurământ, la masacre, mutilări și devastări: Nu este război adevărat acela fără foc și sânge - o spune cinic Bertrand de Born, consemnând faptul că societatea feudală avea un caracter militar. Patriarhul latin al Ierusalimului, Etienne de Chartres, zugrăvește astfel un portret al unui cavaler monastic: …Acest cavaler al lui Hristos este un cruciat angajat permanent într-o dublă luptă: împotriva cărnii și a sângelui, împotriva forțelor spirituale din ceruri. El înaintează neînfricat, acest cavaler etern veghetor. El și-a acoperit pieptul cu cămașa de zale, iar sufletul și l-a întărit în armura credinței. Apărat de aceste două paveze el nu se teme nici de oameni, nici de demoni. Dacă la începutul formării lumii medievale cavalerul se punea în slujba seniorului în contra unei sume de bani, dar și altor facilități precum șederea în castelul seniorial, profitând din plin de aceste binefaceri, odată cu creștinarea acestora, conștientizându-se valoarea de apărător al credinței în Iisus Hristos, cavalerul nu mai este un trăitor al lumii de jos, ci un reprezentant al clasei nobiliare. Odată cu formarea imperiului carolingian conceptul de cavaler capătă alte valențe.
În primele creații chansons de geste, cuvântul vasal era sinonim cu războinic iar întreaga viață feudală era organizată și orientată spre război. Războinicului i se mai spunea și luptător aprig. Conceptul de luptător releva tot ceea ce un viteaz cunoștea în arta luptei corp la corp sau a celei cu armele din dotare: suliță, buzdugan, sabie, scutul pentru apărare, spada. Nu erau de ajuns mânuirea armelor sau apărarea corpului în opoziția directă cu adversarul dacă nu dovedea îndrăzneală, agerime, însumate în apelativul adjectival aprig: aspru, nemilos, nestăpânit, înverșunat, puternic. Dorința de a omorî pe toți aceia care nu se închinau lui Dumnezeu ne coboară în timp, de unde altfel s-a și transmis în gena noastră umană, evidențiind, psihologic, actul de a ucide al omului. Și dacă din cele mai vechi timpuri, omul primitiv simțea nevoia să-și subordoneze viața unui orizont sacru, era firesc ca și violența lui să îmbrace aceste forme de manifestare. Violența provenită din străfundurile ancestrale ale subconștientului, la omul primitiv, nu este lăsată să ia forma unei energii care răbufnește sub impulsivitatea unor trăiri de moment, ci sunt încadrate unui canon de manifestare, ce pot să evite confruntarea directă. Astfel, studiile lui E. E. Evans, renumit antropolog, afirma existența de-a lungul Nilului a unor triburi, unde, în paralel cu societatea umană, funcționează o societate bovină, care pare să copieze ca și nume, specificități tipologice, indivizii acelei comunități, ca în momentele deosebite de tensiune ce pot să apară în sânul comunității, prin sacrificiul unei vite să se îndepărteze acea sursă de violență: La societe cherche a detourner vers une victime relativement indifferente, une victime ,,sacrificiable", une violence qui risque de frapper ses propres membres, ceux qu' elle entend a tout prix proteger. Atitudinea omului în fața morții definește o relativă înțelegere a raportului dintre om și lume. În lumea antică credințele religioase și concepția omului asupra morții au stat la baza mentalității de cuceritor, nomad, contribuind la extinderea sau distrugerea unor state, a unor imperii.
Poate fi înțeles Occidentul fără descifrarea, de-a lungul secolelor, a imaginarului său? Nu, va răspunde istoricul Jacques Le Goff într-o splendidă carte, bogat ilustrată, unde sunt revizitați eroi și minuni ale Evului Mediu: Regele Arthur, Charlemagne, Roland, papesa Jeanne, dar și Cid-ul, Melusine sau Walkiria. Le Goff povestește și disecă, compară și confruntă. Hotărât întoarsă către viitor, această explorare a imaginarului medieval se situează la frontiera dintre literatură și istorie. Le Goff nu ezită să-i convoace pe trubadurii și pe poeții occidentali. Însă omul bizantin, omul balcanic, omul sud-est european certifică, din unghi geo-istoric și la nivelul unei tipologii abstracte conceptul de unitate în diversitate în Europa de Sud-Est. Vorbim de unitate pe liniamentul schițatului homo duplex, regăsibil în comportamentul grecului, tracului, romanului, albanezului, sârbo-croatului, românului sau al bulgarului. O asemenea structură bipolară nu putea fi, nu avea cum să fie determinată doar istoric, cu toate că cele două unificări, bizantină și apoi otomană, au marcat mentalul sud-esticului. Există, după opinia noastră, cel puțin patru situații de destin sau, poate mai corect, patru repere și ele cu alcătuire duală, care au supervizat, respectiv, au întreținut stările contrastante din ființa omului de aici, corelativ, amintitul echilibru instabil din această parte a continentului.
Fiecare dintre acestea traversează veacurile și își păstrează caracterul problematic, desigur, cu distribuirile diferite de accent. Creația folclorică românească a fost din cele mai vechi timpuri o armă de luptă împotriva nedreptăților de tot felul, a asupririlor sociale și naționale cu care s-a confruntat poporul nostru de-a lungul existenței sale milenare. Nota aceasta de protest străbate deopotrivă lirica și epica populară, de la doină până la basm. Ea este, poate, una din cele mai importante trăsături ale folclorului nostru.
După concepția populară omul cât trăiește are datoria să facă dreptate, să lupte împotriva răului. Apariția eroului în literatura populară marchează epoca în care societatea a devenit conștientă de valoarea individului, de rolul pe care acesta îl poate avea în schimbarea unor atitudini. Literatura noastră populară este bogată în eroi, nu în zei, ca a altor popoare. Pintea-Voinicul sau Viteazul-Vitejilor, Baba-Novac, renumiții novăcești ridicați din negura vremurilor și a căror nume înseamnă voinic, profilând imaginea demnității ce nu se umilește, Ursan, care înfrânge prin cinste pe asupritorii nedrepți, Toma Alimoș, Corbea, Iovan Iorgovan, Gruia, Bujor, Gheorghelaș, Oprișan, Dobrișan, Darie și atâția alții nu puteau să lipsească din panteonul figurilor legendare ale literaturii noastre populare. Este demn de consemnat atitudinea vitejească a eroilor baladelor în fața trimisului morții. Ca și ciobanul mioritic ei își așteaptă sfârșitul cu multă îndrăzneală. Toma îi întinde bărbătește lui Manea cupa cu vin și îl îmbie s-o golească jumătate. Oferirea băuturii din cupa ce-i servea doar lui ca potolire a setei constituie unul din ritualurile vechi ale prieteniei. Eroul cunoaște de ce Manea a venit furios la el și îi intuiește supărarea: - Ce-ai văzut / Om mai vedea, / Ce-am făcut / Om judeca…din răspunsul lui se înțelege dorința de a comunica, de a-i arăta fărădelegile împotriva celor neajutorați continuând: Pân`atunci măi fărtate, / Dă-ți mânia la o parte / Și bea ici pe jumătate, / Ca să ne facem dreptate(14). Singurătatea eroului în mijlocul naturii cu care și-a înfrățit viața, a dialogului conștient cu calul și cu arma, folosită în cazuri extreme pentru apărare, vizionar al apropierii clipei morții, îl ridică la un grad superior stărilor de fapt, drămuite în lumea măruntă a gândirii lui Manea. Numai un inițiat, ca toți liberii cugetători ai pădurii, putea înțelege necuvântătoarele. Și în balada Miul Cobiul(15) vom întâlni același dialog straniu pentru cei neinițiați: Miul se trezia / și ce-mi zicea? / - Murgulețul meu, / călișorul meu, / de ce mi-ai cotit / și te-ai poticnit? Ia spune-mi: ce-ți pasă / și ce mi-te-apasă?. Alăturarea numelui său apelativului adjectival cobiul(16), care ar putea fi locul nașterii sale Cobia, localitate pe care levinții o amintesc în ruga pe care i-o adresează să le cruțe viața: Levinți, de vedea, / mi-se speria / și i se ruga: / - d-ale Miule / și sglobiule, / sglobior de minte / și plin de virtute, / ție să-ți slujim / și să-ți haiducim, / ca tu să ne porți / prin codruții verzi / din Þara Moldovei / până-n susul Vrancei, / mai sus / la Cobia, / mai jos / la Vlăsia! ar putea sugera faptul că de la naștere voinicul avea să fie dăruit unei vieți alese pentru că Murgul său, oprindu-se și privind cu băgare de seamă locul în care se aflau, îi zice: drag stăpân al meu, / dat de Dumnezeu ceea ce confirmă faptul că era apărat de divinitate. Miul Cobiul este de o forță fizică, curaj și vitejie incredibile, de o sensibilitate muzicală extraordinară. Totuși el provoacă și ucide cu cruzime pe bătrânul și temutul șef de ceată haiducească, Ianoș Ungurul, nu doar pentru a-i suprima și prelua domeniul de pradă, ci și pentru a-i distruge ceata pe care, totuși, o va cruța și accepta, până la urmă, în subordinea sa. Conștiința ascultătorului de folclor reține admirația față de puterea care distruge, substituie, câștigă, domină. Sunt însă unele teme care, prin coincidența detaliilor, îngăduie apropierea între poemele homerice și folclorul românesc. Tema calului năzdrăvan care-și salvează stăpânul, întâlnită în Iliada, în cântul al XIX-lea, o întâlnim și în baladele românești Toma Alimoș, Miul Cobiul, Corbea etc. Este adevărat că această temă se întâlnește și la alte popoare ariene și neariene, dar între motivul din Iliada și folclorul românesc există unele evidente asemănări de amănunt. În Iliada și în poezia românească, faimosul cal este un dar făcut de tatăl eroului. Apoi, calul prezice moartea stăpânului.
Cântecele de vitejie, cântecele de haiducie, de răzmerițe și răscoale au un caracter eroic. În cele istorice și în cele despre întâmplări contemporane domină relatarea faptelor. Baladale au o structură proprie, caracter nuvelistic, uneori senzațional, teme și subiecte de o largă răspândire europeană, o notă moralizatoare afirmată sau implicită și numeroase elemente lirice.
În folclorul românesc, cântecele de vitejie au o tematică bogată. Ele vorbesc despre luptele eroilor străvechi cu întruchipările monstruoase, implică superstiții populare sau prelucrează teme și motive din basme. Prezintă conflictele dintre domnie și haiduci în perioada feudală și unele conflicte dinăuntrul clasei dominante în acea vreme. Vorbim despre momente din războaiele feudale sau despre alte aspecte ale modului de viață feudal. În perioada de plină înflorire, tema principală a acestor cântece o formează luptele împotriva cotropitorilor turci și împotriva năvălirilor tătare.
Cântecele de vitejie sunt o ilustrare poetică a idealului eroic și un mijloc de a susține și de a forma modul de viață întemeiat pe acest ideal, arată Maximilian Braun. Ascultătorul dorește ca aceste cântece să-i prezinte modele de eroism, nu copii ale realității curente, pe care el o cunoaște. Pentru că epica de vitejie vrea să răspundă funcției sale social-artistice, se cere ca cele relatate să întreacă realitatea curentă, să se plaseze pe un plan superior unde valorile și comportările eroice apar clar reliefate. Vitejii trebuie să trăiască și să acționeze în lumea eroică. Cântecul de vitejie realizează aceasta prin hiperbolizarea realității(17).
Cântecele de haiducie, răzmerițe și răscoale apar și se constituie ca o categorie de sine stătătoare, în urma cântecelor de vitejie. Ele povestesc despre haiduci, despre stări și lupte sociale cunoscute din tradiția orală și din documentele istorice. Prelucrează, de fapt, în variate forme regionale, cu o mare individualizare a tipurilor și faptelor, aceleași teme: nemulțumirea celor exploatați, lupta împotriva asupririi ciocoiești, prădarea celor bogați și ajutarea celor săraci. Nota dominantă a acestor cântece este în folclorul nostru, lupta împotriva nedreptăților sociale. Haiducii, acești hăituiți cavaleri viteji ai codrului, ca și țăranii răsculați, se trăgeau din rândurile celor ce erau în dezacord cu ordinea socială existentă, cu sistemul politic dominant. Nu greșim cu nimic când alăturăm haiducului calitatea de cavaler. Haiducul(18) era numele dat acelor personaje din epoca modernă, în Balcani, mai ales în România, Bulgaria și Serbia, pe seama căruia rapsodul popular a creat legende. În firul invariabil al acestor creații literare populare, haiducul jefuiește pe cei bogați, mai ales pe boieri și pe turci, ajutând țăranii cu o parte din pradă pentru a avea susținerea lor. Au fost personaje marcante, care au adunat în jurul lor mult romantism, fiind echivalenți ai personajelor de tip Robin Hood din Occident. De aceea, deseori faptele lor erau cântate în balade populare.
Din momentul în care se desparte de preocupările domestice, îmbrățișându-le pe cele meditative și fizice, haiducul nu face altceva decât să urmeze treptele unei inițieri echivalente cu cea a cavalerului occidental. Ca și cavalerul haiducul se pune în slujba naturii, a creației divine, urmărește ca și acesta nobilul act al dreptății. Haiducul este cavalerul lumii balcanice, o lume diferită întrucâtva de cea occidentală. El nu este răsfățatul saloanelor dar este contemplatorul naturii; el capătă înțelepciune prin experiență proprie, prin inițiere de la cei vârstnici, neștiutori de carte, dar profund trăitori ai vicisitudinilor vieții. Discerne, scrutează natura și trăiește liber în mijlocul ei, scrutează lumea cu care ia contact și caută să se ferească de răutățile ei, pedepsind aspru pe cel care se împotrivea credințelor sale. Iubește și este doritor de întemeierea unei familii: Ear Miul pleca, / drumu`și alegea / și mi se ducea / dincolo de plaiu, / la fata de craiu, / și se logodia, / și nuntă făcea / de se pomenea.(19) Mobilul acțiunii lor era lupta socială, planul pe care se desfășurau aceste acțiuni, viața cotidiană cu toate contradicțiile ei. O anumită înclinație spre ordinea socială mai veche, ca și viața liberă pe care o duceau în codru, a dat comportării lor o notă eroico-romantică ce îi apropie de viteji. Rostul acestor cântece era să întrețină spiritul de rezistență împotriva împilărilor, să îndemne direct sau implicit la nesupunere, la răscoală. Ele păstrează în popor amintirea unor eroi locali ce au luptat pentru dreptatea socială, a unor momente din lupta maselor țărănești împotriva exploatării. Cântecele acestei categorii nu răspund funcției lor prin hiperbolizarea realității, ci prin prezentarea realistă, pregnantă a eroilor și faptelor.
Un exemplu al modului în care se reliefează caracterul social ca notă dominantă și realismul ca principiu estetic îl constituie cântecul oltenesc de răzmeriță despre Ion ăl Mare. Versurile: Bună ziua, măi Căline! / - Multumescu-ți, porc de câine. / - Daoleo, sărdar Căline / De ce mă faci porc de câine, / Că sunt voinic ca și tine, / Că nu știi, anul trecut / De trei ori clac-am plătit / Nici chitanță n-am primit! / Pentru o oală de urzici / Mi-ai luat vaca din gârlici, / Plâng copiii pe bordei, / Că n-au lapte-n putinei. / Să te lucrez cu temei! în care sunt prezentate relațiile dintre ciocoi și clăcași în perioada de trecere de la feudalism la capitalism, nu constituie un model de comportare eroică, ci un îndemn direct la Cântecele istorice propriu-zise sunt în folclorul nostru puține. Ele relatează, cu mijloace apropiate de cele ale reportajului, anumite întâmplări din trecut: Uciderea lui Constantin Brâncoveanu, Cântecul Brăilei, Arderea lașului, Bimbașa Sava, Iancu Moruzi. Create sub impresia de moment a evenimentului ele nu pot fi grupate tematic, au în general o existență efemeră și o slabă răspândire. Făcând cunoscute, în forme versificate, întâmplări ce pot stârni pentru moment interesul ascultătorilor au caracterul unor jurnale orale. Ca funcție și ca mod de realizare sunt identice cu cântecele epice despre întâmplările contemporane: Focul de la Costești, Trenul de la Balota etc. Nota lor dominantă este relatarea cât mai sugestivă a isprăvilor, lipsa oricărui element eroic și o atitudine oscilantă față de natura social-politică a faptelor relatate.
În balade(20), deși unele teme nuvelistice de largă circulație sunt, în folclorul nostru, fixate în timp și spațiu și mai mult realizate în zona din sudul țării, cu mijloacele epicii eroice, se împletesc faptele reale cu cele fabuloase, însă mult mai apropiate de evenimentul efectiv față de acțiunea emisă de epopee, în care trubadurul creează concretul învăluit în mister spre deliciul auditoriului: Carol, al nostru rege și mare împărat, / Șapte ani împliniți în Spania a stat / El cucerit-a țara înaltă pân`la mare,(21) linie reprezentativă și în baladele populare: Acolo în țara muntenească / țară dulce românească, // iar în curți o sală mare, / unde șade la prânzare, / Mihnea Vodă cel cruntat(22), / de boieri înconjurat.
Am arătat, în rândurile de mai sus care sunt, în esență, deosebirile funcționale și de conținut între diferitele categorii ale cântecului epic insistând, mai mult, asupra trăsăturilor proprii ale poemului, cântecului de vitejie și ale cântecelor de haiducie, răzmerițe și răscoale și numai ca punct de reper asupra cântecelor istorice propriu-zise și asupra cântecelor despre întâmplările contemporane. Delimitarea celor două categorii este importantă pentru înțelegerea felului în care fiecare creație literară populară oglindește realitatea, pentru stabilirea cantității de informație documentară pe care ne-o poate oferi. Acestea sunt în directă dependență de funcția social-estetică, de conținutul celor două categorii.
Deși, în evoluția istorică a genului se situează pe aceeași linie a tradiției orale, cântecele de vitejie și cântecele de haiducie folosesc metode deosebite de oglindire artistică a realității, de tipizare a eroilor, metode ce corespund de fapt unor concepții social-estetice deosebite și duc la constituirea unor stiluri de epocă proprii. Viteazul este particularizat ca un reprezentant al lumii eroice. Faptele ca și întreaga lui comportare trebuie să corespundă canonului eroic al colectivităților populare din perioada prefeudală și feudală: Nalt de stat / Mare la sfat / Și viteaz cum n-a mai stat, Toma este un luptător trecut prin toate treptele inițierii, faptul că i se spune viteaz, însumează aceste calități în comparație cu Miul sglobiul / Miul haiducul, / Miul voinicul, din conținutul baladei reieșind de multe ori neputința chibzuirii asupra unor acțiuni pe care le face din lipsă de profunzime. Miu este un tânăr puternic din punctul de vedere al construcției sale fizice dar numai atât, îi lipsește experiența vieții, în comparație cu viteazul Toma care, recunoscându-și greșelile, îl roagă pe Manea să se apropie și să închine cu el din vinul pe care îl vor bea din același pahar. Sorbirea din aceeași cupă constituie sacrul ritual al concilierii, al apropierii inimilor a doi oameni care s-au dușmănit. Interesant este faptul că acest ritual este pornit tocmai de cel care e mai puternic decât adversarul din multe puncte de vedere. Știindu-se superior și obosit energiile malefice ale vrăjmășiei eroul se vrea ispășit de acest păcat în crezul lui deusian. Atitudinea lui trebuie să fie conformă cu codul de onoare eroic. O onoare caracteristică vitejilor cântecelor eroice sud-slave care, după unii cercetători ai acestui domeniu inegalat al justiției nescrise a codului onoarei haiducești, se poate contura în câteva trăsături:
- luptător virtuos al luptei și adept exclusivist al luptei drepte;
- încrezător în propriile lui forțe, bazate în cântecele străvechi pe puteri magice sau ajutoare supranaturale iar în cântecele perioadei feudale pe puterea fizică, pe agerime, pe spirit inventiv și hotărâre;
- fidel tovarășilor de luptă, cu un dezvoltat sentiment al onoarei și al mândriei, un autocontrol sever și o grijă deosebită pentru faima lui în rândul contemporanilor și a posterității.
Tipizarea viteazului la potența canonului eroic se face în cântecele de vitejie, în primul rând prin hiperbolizarea realității. Hiperbola este mijlocul prin care viteazul și faptele lui sunt transpuse de pe planul vieții cotidiene pe planul lumii eroice. El este întotdeauna și total pozitiv, în sensul canonului eroic al vremii, pe când dușmanii cu care luptă sunt întotdeauna negativi. Situațiile contrastante, bine reliefate în cursul desfășurării acțiunii, caracterizează, alături de hiperbolă, epica vitejească.
Viteazul este un tip generalizat și această constatare ne permite să afirmăm că, din punctul de vedere al construcției artistice, fiecare cântec de vitejie nu este decât o obiectivare, printr-o acțiune concretă, a idealului eroic al colectivității. Această obiectivizare s-a făcut în cursul evoluției istorice a categoriei, în forme multiple, variate, izvorâte din realitatea istorică a popoarelor, pornind de multe ori de la situații concrete și înglobând fapte reale, de la anumite personalități chiar, ce au trăit aievea sau a căror faimă a permis să fie luate ca model. Dar realitatea istorică a fost doar punctul de obiectivare, imboldul creării diferitelor cântece de vitejie. Realizarea artistică a depășit această realitate, transpunând faptele diferiților eroi, desfășurarea diferitelor acțiuni pe planul lumii eroice indispensabile realizării tipului de viteaz. Natura caracterului istoric al cântecelor de vitejie nu putem spune că redau realitatea istorică prin fapte concrete și detalii, ci prin ceea ce este esențial pentru stările sociale, situațiile politice, modul de trai din momentele în care au apărut și s-au cristalizat. Găsim în ele alături de tipurile de eroi de largă generalizare și de locurile comune, oglindiri de stări sociale sau politice caracteristice pentru anumite momente ale dezvoltării istorice și chiar unele descrieri individualizate proprii momentelor pe care le tipizează.
Pentru veridicitatea datelor de această natură în stilul propriu al cântecelor de vitejie, pledează și unicitatea lor. Acele pasaje care descriu situații reale, concret istorice, ce nu se repetă, apar numai în cadrul variantelor aceluiași subiect.
Pentru a realiza cântecele de vitejie (Cv), creatorii populari (Cp) au folosit toate mijloacele proprii acestei categorii de care dispunea arsenalul artistic al colectivității: schemele de construcție (Sc), formule verbale (Fm), imagini preexistente (Ip), motive și chiar subiecte care circulau în tradiția epică (M). Acest mod de a realiza cântecele de vitejie cu ajutorul elementelor arsenalului artistic, explică numărul mare de locuri comune din toate cântecele categoriei despre care vorbim, marea ei unitate structurală.
Spre deosebire de cântecul de vitejie, cântecul de haiducie, de răzmerițe și răscoale, din literatura populară sud-estică, folosește un alt mod de oglindire a realității, o altă metodă artistică, față de poemele medievale occidentale, elaborată în cadrul unui orizont social estetic nou, reflectând o nouă atitudine a maselor față de realitatea istorică. Ele tipizează eroii în limitele realității istorice în care contradicțiile sociale se confruntă puternic. Nu îi deplasează în lumea eroică, ci îi lasă să își desfășoare acțiunile pe planul lumii reale, scoțând în relief, pentru fiecare, calitățile umane proprii. Hiperbola, chiar dacă mai există uneori, nu este element primordial de realizare artistică, contrastul cedează și el locul opoziției. În locul eroului generalizat câștigă valoare de generalizare ideea luptei sociale. Eroii cântecelor de haiducie, de răzmerițe și de răscoale sunt personaje reale cunoscute maselor, faptele pe care le povestesc cântecele s-au întâmplat în realitate. Aceste creații literare populare prezintă și unele trăsături generale asupra vieții haiducești, în ansamblu, și haiducului ca tip social, dar insistă asupra trăsăturilor fiecărui haiduc în parte, a cetei lui, a relațiilor lui în afara cetei. Fiecare dintre aceste perle ale șiragului de poezie populară pune în discuție un adevărat studiu de antropologie culturală. Cunoaștem din lecturarea lor momente de viață unice ale oamenilor, din acea vreme, datini, obiceiuri, stări, conflicte: sociale, familiale. Ele urmăresc firul general al răzvrătirii, al luptei sociale, al răzbunării, dar realizează ideea dominantă, folosind amănunte luate din realitatea concretă, din faptele reale ale haiducului pe care îl cântă, folosind cu mai multă economie descrierile lungi și repetițiile. Creatorii cântecelor de vitejie sunt oameni simpli, necultivați în comparație cu jonglerii sau trubadurii occidentali, ce urmau școli speciale de recitare. Poate din această cauză textele sunt mult mai scurte, de maximum 1000 – 1500 de versuri față de poemele franțuzești, de exemplu, de câte 4000- 20000 de versuri. Timpul pe care creatorii sud-est europeni îl alocă acestor compoziții este mult mai scurt, din cauza vieții încărcate de evenimente tulburi din partea unor stereotipii: jafuri ale etniilor migratoare, neputința de a studia, muncile grele pe pământurile stăpânilor față de timpul pe care creatorii vest-europeni îl dedicau compunerii poemelor. Existau seniorii doritori de cultură, școli cu reprezentanți de seamă, biserica catolică care se impunea în viața culturală dar și viața amară a oamenilor săraci. Creatorii de poezie populară occidentală erau stimați și ținuți la curte.
Crearea baladelor, în general, se bazează pe transfigurarea artistică a realității neputând fi echivalate relatărilor documentare și nici chiar cronicilor. Istoricitatea lor este mai explicită, mai fidelă decât a cântecelor de vitejie occidentale. Nota de eroism proprie comportării haiducești și chiar unele procedee stilistice preluate din cântecele de vitejie nu sunt dominantele lor stilistice. Ele nu servesc decât la o mai bună reliefare a caracterului social pregnant al acestor cântece, la accentuarea realismului lor. Dacă urmărim realismul realizărilor artistice în evoluția epicii eroice constatăm că de la cântecele despre luptele eroilor cu întruchipările monstruoase, până la cântecele de haiducie, de răzmerițe și răscoale, el se potențează treptat, trecând eroii și acțiunile din planul fabulosului în planul lumii eroice și apoi în planul lumii reale dominate de problematica luptei sociale. În cântecele epice străvechi eroii sunt predestinați faptelor mari prin nașterea miraculoasă și sunt ajutați să izbutească de forțe supranaturale ori de mijloace magice. Această trăsătură a lor explică interferențele cu basmele, existența de motive și elemente de basm în epica eroică. Cântecele de vitejie din perioada feudală nu trec însă, cu toată hiperbolizarea eroilor și faptelor, de limitele lumii reale, sub acest raport suntem nevoiți să facem și în cadrul epicii eroice o delimitare între cântecele cu desfășurare fabuloasă și cântecele de vitejie. Această demarcare nu privește metoda artistică, ci concepția despre lume a mediilor în care s-au născut cântecele. Chiar în aceste însemnări trebuie să avem o justă viziune istorică a faptelor ținând seama de epica fabuloasă creată, de făpturile fantastice care aveau o existență reală.
În cântecele de haiducie, de răzmerițe și de răscoale redarea faptelor concrete, a întâmplărilor reale este un principiu stilistic hotărâtor și datorită acestui fapt istoricitatea lor are o altă calitate decât cea a cântecelor de vitejie. Cântecele acestei categorii sunt relatări ale unor fapte reale fixate în timp și spațiu, legate direct de personalitatea istorică concretă a eroului. Redarea veridică a realității, insistarea asupra amănuntelor, asupra situațiilor particulare, derivă din metoda de creație a acestei categorii, din realismul ei, este caracteristică pentru stilul propriu epocii în care categoria aceasta s-a format. Cantitatea de informație documentară este în această categorie mult mai mare și de altă natură decât în epica de vitejie chiar dacă transfigurarea artistică le îndepărtează de datele strict documentare. De fapt, ceea ce se consideră în general neconcordant vremii derivă din filtrarea faptelor prin conștiința socială a maselor populare. Dacă documentele prezintă atitudinea claselor dominante, cântecele de haiducie, de răzmerițe și răscoale prezintă atitudinea poporului față de evenimente sau față de faptele haiducilor. Acest fapt este determinant pentru calitatea informațiilor istorice pe care ele ni le oferă. Sub acest aspect ele nu sunt istoria acestor fenomene sociale, ci istoria atitudinii populare față de aceste fenomene.
Cantitatea de informație documentară crește și mai mult în cântecele istorice propriu-zise și în cântecele despre întâmplările contemporane cu autorii. Necesitatea de a reda întâmplările cât mai fidel, cât mai grăitor, duce la simpla lor descriere. Dar tocmai acest fapt ne face atenți nu numai asupra cantității de informare documentară, ci și asupra deosebirilor de calitate a informațiilor pe care ni le pot oferi cele trei categorii ale cântecului epic.
Umanitatea sud-estică nu se reduce, fără îndoială, la comportamentul lui homo duplex, chiar dacă acesta e recognoscibil în argumentarea sophosului răsăritean, în jocul diplomatic sau în practica parvenitismului. Statul centralizat oriental a facilitat dar a și impus pattern-urile de realizare umană. Ne întoarcem iarăși la Bizanț, a cărui artă se îndreaptă spre chip ca referent și centru de greutate a reprezentării; mai mult, individualismul constituie o altă caracteristică fundamentală a omului bizantin(23). Iată de ce sfântul și cavalerul de pildă, creați în Evul Mediu timpuriu ca un legatum al unei străvechi distincții dintre sacerdoțiu și imperiu, populează literatura hagiografică, prind consistență în epopeea Dighenis Akritas,(24) ca să prolifereze în forme mai mult sau mai puțin degradate în imaginarul modern din sud-est, incluzând aici și folclorul. Deja în epopeea amintită cavalerul apare în mai puțin de patru ipostaze tipologice, anume, akritul, însărcinat cu paza frontierelor Imperiului, apelatul, provenit, de obicei, din soldatul musulman, luat prizonier și apoi încreștinat, precum și omologii lor islamici, ghazi și sa'alik. Fiecare dintre aceste forme de manifestare se revendică însă de la modelul enunțat. Investigate cu valoare categorială, elastice prin capacitatea de generalizare și concrete, în același timp, prin puterea de a reprezenta un vector istoric, modelele umane înlesnesc studierea comparată a tipologiilor sub raportul paralelismelor, al analogiilor sau al similitudinilor. Acestea din urmă devin ele însele modele în măsura în care se dovedesc determinante pentru dinamica unei literaturi sau a unui grup de literaturi…
Lucrarea continuă cu cercetări în acest domeniu sub îndrumarea dnei academician, prof.univ.dr. Sabina Ispas.

Note:
1. Trad. din lb. latină, Necesitatea nu cunoaște lege. Nu poți scăpa de necesitate, dar o poți birui;
2. folosind una dintre etichetările pe care Ion Creangă (1837-1889) o dă mezinului fiu de împărat, în basmul său nemuritor, Povestea lui Harap Alb.
3. Robert Wace, Roman de Brut, vs. 9258-9265, ediția J. Arnold, SATF, Paris, 1938;
4. Cântecul niebelungilor, tălmăcire de Virgil Tempeanu, E.L.U., București, 1964;
5. Cântarea lui Roland, traducere Eugen Tănase, Ed. Univers, București, 1974.
6. Mahomed, (în arabă Mohammed – Cel lăudat – 570-632), fondatorul islamismului/mahomedanismului, s-a născut și apredicat la Mecca începând cu anul 610. Învățăturile divine, transmise de arhanghelul Gabriel, repetate și dictate au format Coranul. Mahomed a fost cel care a unificat triburile nomade arabe, este cel care a decis ca toți credincioșii să se închine spre Kaba din Mecca, Ierusalimul rămânând al doilea oraș sfânt al islamului;
7. Cântarea lui Roland, traducere Eugen Tănase, p.111, v.1239-1242, Ed. Univers, București, 1974.
8. Sfântul Benedict, anii 480-547, s-a născut la Norcia, în regiunea Umbria din centrul Italiei, în familia patriciană Anicia. De tânăr a fost trimis la Roma să studieze retorica și filosofia, dar dezgustat de libertinismul din oraș se retrage în mica localitate Affile unde își continuă studiile supunându-se unei aspre discipline ascetice. Nemulțumit cu această singurătate relativă, se retrage într-o mică peșteră la Subiaco sub conducerea unui pustnic. După trei ani de singurătate, rugăciune și pocăință, este descoperit de păstorii din partea locului. Benedict sintetizează normele vieții monastice, Regula vitae monasticae, într-un moto devenit esența Ordinului benedictin: „Ora et labora - Roagă-te și muncește”. Prin aceasta el readuce în viață și ascetica creștină, caracterul de contemplație unită cu acțiunea, așa cum decurge din spiritul și litera Evangheliei.
9. J. Le Goff, Pentru un alt ev mediu, București, 1986, p. 135.
10. Mircea Eliade - Sacrul și profanul, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1992, p.190
11. Reconquista, trad.din lb. spaniolă: Recucerirea, a fost procesul prin care regatele creștine din nordul Hispaniei (Spania și Portugalia de astăzi) au recucerit peninsula Iberică de la musulmani și mauri.
12. Pierre Bonnassie, (1932-2005), istoric francez, fost profesor la Universitatea din Toulouse le Mirail, opere: La Catalogne du milieu du Xe siècle à la fin du XIe siècle. Croissance et mutations d'une société; Les Cinquante mots clefs de l'histoire médiévale, 1981; La Catalogne au tournant de l'an mil, 1990; Le Clergé rural dans l'Europe médiévale et moderne - Actes des XIIIe journées internationales d'histoire de l'Abbaye de Flaran, 1995; Les Sociétés de l'An Mil : Un monde entre deux âges, 2000;
13. Bertrand de Born, (1140-1214), aristocrat și trubadur francez, autor a 40 de poeme în provensală, piese de inspirație politică și morală.
14. G. Dem. Teodorescu, Poesii populare române, p.581, București, 1885.
15. Idem 13, p.496-500.
16. Cobiul, derivat de la verbul cobi, bulg. kobja, sb. kobiti. 1. intranz. pop. (în superstiții) A prevesti ceva rău. 2. tranz. nenorociri.
17. Braun, Maximilian, Das serbokroatische Hendenlied, Gbttingen, 1961, p. 283
18. Haiduc, sinonime: haramin, din tc. harami, bg., scr. haramija.
19. G. Dem. Teodorescu, Miul Cobiul în vol. Poesii populare române, p.496-500, București, 1885.
20. Spre deosebire de cântecul epic, în general, și de categoriile lui amintite până acum, numim balade, potrivit terminologiei folcloristice internaționale actuale, numai cântecele povestitoare cu teme nuvelistice.
21. Cântarea lui Roland, traducere Eugen Tănase, Ed. Univers, București, 1974.
22. Cruntát, adj. v. însângerat, sângerat, provenit din participiul vb. a cruntá, crunt, vb. I. Refl. (înv. și reg.) a se încrunta. [Prez. ind. și cruntez] – lat. cruentare.
23. Guglielmo Cavallo, Introducere la Omul bizantin, p. 17, cu completarea semnificativă: in chip se concentrează forța interioară, în el se exprimă individualismul imaginii.
24. Amplu poem epic, Dighenis Akritas, opera cea mai originală și mai importantă pe care ne-a lăsat-o Bizanțul; totodată o bogată, colorată, vie sursă de amănunte asupra vieții statului și a nobililor feudali. Este epopeea națională a Bizanțului, pentru că tema ei este lupta Imperiului cu arabii în sec. IX și X, susținută de trupele de frontieră (akritai); și pentru că inspirația poemului își are sursa, pe de o parte în sentimentul popular, pe de altă parte în sentimentul creștin, coordonata fundamentală a spiritului culturii bizantine. Eroul poemului, Dighenis, este probabil acel ofițer bizantin din thema Anatolicelor care a căzut în 788 într-o luptă împotriva arabilor. Amintirea lui a fost glorificată într-un număr mare de căntece populare. A devenit unul dintre eroii favoriți ai armatelor bizantine;

Bibliografie

1. Alecsandri Vasile (1965 [1852]), Balade populare, adunate și îndreptate, Editura pentru Literatură, București
2. Amzulescu Al. I. ([1964] 1986), Balade populare românești, Editura pentru Literatură, București
3. Amzulescu Al. I. (1986), Cântecul nostru bătrânesc, Cuvânt înainte de Iordan DATCU, Editura Minerva, București
4. Bârlea Ovidiu, Mușlea Ion (1970), O tipologie a folclorului. Din răspunsurile la chestionarele lui B. P. Hașdeu, Editura Minerva, București
5. Beccaria G. L. (1995), I nomi del mondo. Santi, demoni, folletti e le parole perdute, Einaudi, Torino
6. Caracostea Dumitru (1916), Balada poporană română, București
7. Caracostea Dumitru (1969), Poezia tradițional ă română, Editura pentru Literatură, București
8. Pop Dumitru (1998), Cercetări de folclor românesc, Casa de Editură SEDAN, Cluj-Napoca
9. Pop Dumitru (1978), Folclor din Zona Codrului, Baia – Mare
10.Pop Dumitru, Șeulean Ion (1967), Contribuții la studiul baladei populare românești: balada voinicească, în “ Studia Universitatis” Babeș – Bolyai, Fascicolul 1, p. 7
11.Pop Mihai (1978), Folclor literar românesc, Editura Didactică și Pedagogică, București
12.Pop Mihai, Ruxăndoiu Pavel (1978), Folclor literar românesc, Editia a II-a, Editura Didactică și Pedagogică, București
13.Pop - Reteganul Ioan (1906), Pintea Viteazul. Tradițiuni, legende și schițe istorice, Brașov, 14.Propp Vladimir. Ja. (1968), La trasformazione delle favole di magia, în Todorov Tzvetan (a cura di), I formalisti russi, 1968, p. 275-304, Einaudi, Torino
15.Propp Vladimir Ja. (1990), La fiaba russa, Einaudi, Torino
16.Vrabie Gheorghe (1966), Balada popular ă român ă, Editura Academiei Române, București
17.Vrabie Gheorghe (1983), Eposul popular românesc. Teme, motive, structuri poematice, Editura Albatros, București
18. Wolf, Sur les poèmes épiques des anciens Français, Viena, 1838,
19. Paulin Paris, les Chansons de geste, Paris, 1859,
20. Ch. d'Héricault, Essai sur l'origine de l'épopée française et sur son histoire au Moyen âge, Paris, 1860,
21. Paul Bancourt, Les musulmans dans les chansons de geste du cycle du roi (2 tomuri), Plublications de l'université de Provence, 1982,
22. François Suard, La chanson de geste, PUF (QSJ), 2003,
23. Dominique Boutet, Jehan de Lanson, technique et esthétique de la chanson de geste au XIIIe siècle, Rue d'Ulm, 1988,
24. Huguette Legros, L'amitié dans les chansons de geste à l'époque romaine, Publication de l'université de Provence, 2001,
25. Collectif, Au carrefour des routes d'Europe : la chanson de geste (colloque), Publications de l'université de Provence, 1987,
26. Alain Labbé, L'architecture des palais et des jardins dans les chansons de geste (essais sur le thème du roi en majesté), Slatkine, 1997,
27.Francine Mora-Lebrun, L'Enéide médiévale et la Chanson de geste, Honoré Champion, 1994,
28.De la même, L'Enéide médiévale et la naissance du roman, PUF, 1992,
29.Jean-Charles Herbin, Chanson de geste et tradition épique en France au Moyen âge, Paradigme, 1994,
30.Collectif, Comprendre et aimer la chanson de Geste (A propos d'Aliscans), ENS Editions 31.Italo Siciliano, Les chansons de geste et l'épopée, mythes, histoire, poèmes, Slatkine, 1979,
32. B.P.Hasdeu, Literatura populară; Doina. Originea poeziei populare la români; Basm - toate în Studii de folclor, Ed.Dacia, 1979, p.24-32, 103-115, 150-212 (pentru Basm vezi și Etimologicum Magnum Romaniae, Ed.Minerva, 1979, vol.II, p.337-397 sau alte ediții)
33. Ovid Densusianu, Folclorul. Cum trebuie înțeles (1910), în vol.Viața păstorească în poezia noastră populară (ediție îngrijită de Marin Bucur), EPL, 1966, p.35-55 (sau în Elogiu folclorului românesc, Antologie și prefață de Octav Păun, EPL, 1969, p.263-276)
34. D.Caracostea, Ce ne este cântecul poporan: Balada zisă istorică; Metoda identificărilor istorice în folclor; Balada crivățului, în Poezia tradițională română, EPL, 1969, vol.II, p.61-178
35. M.Pop-P.Ruxăndoiu, Folclor literar românesc, EDP, 1978 (reeditare 1991)
36. N.Constantinescu, Lectura textului folcloric, Ed.Minerva, 1986, p.5-79
37. Silviu Angelescu, Calpuzanii, Editura Cartea Românească, 1988, roman, premiul „lon Creangă“ al Academiei Romane
38. Silviu Angelescu, Mitul și literatura, Editura Cartex, 1995; editia a II-a, Editura Univers, 1999
39. Silviu Angelescu, Legenda, Editura Cartex, 1995
40. Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, Editura Univers, București, 1978.
41. Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1980.
42. Mircea Eliade, Tratat de istoria religiilor, Editura Humanitas, București, 1992.
43. Ivan Evseev, Cuvânt–simbol–mit, Editura Facla, Timișoara, 1983.
44. Ivan Eveseev, Jocuri tradiționale de copii, Editura Excelsior, Timișoara, 1994.
45. Adrian Fochi, Paralele folclorice. Coordonatele culturii carpatice, Editura Minerva, București, 1984.
46. Elena Niculiță-Voronca, Datinile și credințele poporului român, I, II, Editura Polirom, Iași, 1908.
47. Gh. Vrabie, Balada populară românească, Editura Academiei R. S. România, București, 1966.
48. Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Editura Academiei R.S. România, București, 1987.
49. Henri Wald, Limbaj și valoare, Editura Enciclopedică Română, București, 1973.
50. Ovidiu Bârlea, Folclorul românesc, Bucuresti, Editura Minerva, 1981, vol. I
51. Pierre Bonte, Michel Izard, Dicționar de etnologie si antropologie, Editura Polirom, Iasi, 1999
52. Nicolae Constantinescu, Alexandru Dobre, Etnografie și folclor românesc (note de curs –partea I), Bucuresti, Editura Fundației România de Mâine, 2001
53. Mircea Eliade, Sacrul și profanul, Bucuresti, Editura Humanitas, 1992
54. Arnold Van Gennep, Riturile de trecere (1909), Iași, Editura Polirom, 1996
55. Mihai Pop, Pavel Ruxăndoiu, Folclor literar românesc, Bucuresti, Editura Didactică si Pedagogică, 1991
56. Sabina Ispas, Lirica de dragoste. Index motivic și tipologic, vol. I-V, 1985 - 1989 (Colecția Națională de Folclor");
57. Sabina Ispas, Lirica populară de dragoste, 1985;
58. Sabina Ispas, Flori dalbe de măr. Din poezia obiceiurilor de iarnă, 1987;
59. Sabina Ispas, Cântecul epic-eroic românesc în context sud-est european. Cântecele pețirii, 1995;
59. Sabina Ispas, Sub aripa cerului, 1998;
60. Sabina Ispas, Omul românesc, 2000;
61. Sabina Ispas, Povestea cântată, 2001;
62. Sabina Ispas, Cultură orală și informație transculturală, Ed. Academiei, București, 2003;
63. Sabina Ispas, Siminoc și Busuioc. Basme românești, 2005.
64. Budiș, Monica, Gospodăria rurală din România. Vol. I. Muntenia, Oltenia, Dobrogea, București, Editura Etnologică, 2004, 212 p. + bibl.
65. Coatu, Nicoleta, Eros, magie, speranță, București, Editura Rosetti – Educațional, 2004, 363 66. Coatu, Nicoleta, Metaforă și discurs folcloric, București, Editura Arvin Press, 2004, 147 p.
67. Ghinoiu, Ion, Cărările sufletului, București, Editura Etnologică, 2004, 227 p. + 6 foto alb-negru.
68. Golopenția, Anton, Rapsodia epistolară: scrisori primite și trimise de Anton Golopenția (1923–1950). Ediție îngrijită de Sanda Golopenția și Ruxandra Guțu Pelazza; introducere și note de Sanda Golopenția, București, Editura Albatros, 2004.
69. Vicol, Adrian, Recitativul epic al baladei românești. Tipologie muzicală, București, Arvin Press, 2004, 533 p.
70. Zane, Rodica, Codul poetic al colindelor. Principii de codificare, București, Editura Univers, 2004, 200 p.
71. Nicolae Constantinescu, Lectura textului folcloric, București, Ed.Mine