poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 7043 .



O foarte scurta istorie a scrisului
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [ioanfaratara ]

2008-09-29  |     | 





„Limba este întâiul mare poem al unui popor” (Lucian Blaga). Iată o cugetare asupra căreia ne-am putea opri îndelung și tot nu ar fi suficiente ideile pe care le-am putea dezvolta, pornind de la o așa simplă remarcă. Și, dacă despre actul vorbirii teoriile existente sunt numeroase și clare, în ceea ce privește scrierea acestea sunt la fel de multe, dar controversate.
În teoriile tradiționaliste semnul este expresia unui conținut exterior lui însuși, un simplu complex sonor, fața acustică a noțiunii, pe când în cea modernă, în special în concepția lui Ferdinand de Saussure dar și a lui L. Weisgerber, semnul este un întreg format dintr-o expresie și un conținut. Conceptul sau semnificatul împreună cu latura acustică sau semnificantul formează semnul, iar această semioză a fost redată schematic sub forma unui triunghi semiotic ce reprezintă raporturile dintre referent, concept și simbolul fonic, adică limba. Simbolul sau semnul nu are nicio legătură cu referentul, lucru susținut de Saussure prin ideea de caracter arbitrar a semnului lingvistic. Astfel noțiunea de “soră” nu este legată de grupul sonor “s-o-r-ă”, acesteia putându-i fi alăturat orice alt grup sonor. Dacă ar exista o cauzalitate între expresie și conținut, ar exista probabil o singură limbă pe Pământ. Chiar în cadrul aceleiași limbi pot fi expresii diferite pentru același conținut și anume sinonimele sau unui singur semnificant îi pot corespunde mai multe concepte și aceasta este clasa omonimelor.
La fel de discutate sunt și liniaritatea și imutabilitatea semnului lingvistic, totul ținând numai de semnificant. Astfel semnul “cal” este o succesiune a fonemelor “c-a-l” și o schimbare a ordinii acestora ar determina apariția unui semn fără semnificat, necunoscut de vorbitorii aceleiași limbi. Unii ar spune că, dacă așezăm fonemele astfel “l-a-c” obținem semnul “lac”, cunoscut de toți vorbitorii de limbă română, dar acesta reprezintă o excepție care întărește regula, este de fapt o întâmplare, care a dat naștere anagramei.
Totuși se poate vorbi despre o anume mutabilitate a fonemelor în cadrul unui semn lingvistic, dar aceasta se întâmplă de obicei într-o perioadă foarte mare de timp, când raportul dintre semnificant și semnificat se schimbă prin abatere, prin greșeală, prin neînțelegerea sensului unui termen, astfel încât se ajunge de la complexe sonore cu un anumit concept la complexe sonore apropiate, dar cu concept uneori foarte diferit. Latinescul directus, spre exemplu, a devenit în limba româna “drept” și “direct”, deoarece unul s-a transformat treptat în cuvânt românesc, prin elidarea în timp a unor consoane, iar celălalt a fost împrumutat din limba franceză mult mai târziu ca neologism. Valeria Guțu Romalo arăta în lucrarea “Corectitudine și greșeală” că abaterea este motorul dezvoltării unei limbi, deși rolul greșelii în acest proces a fost recunoscut târziu, abia după ce s-a introdus conceptul de metodă istorico-comparativă în cercetarea lingvistică. A nu se înțelege că orice greșeală poate deveni normă, deoarece este nevoie ca aceasta să fie folosită de un număr mare de vorbitori și în anumite condiții. Se dă ca exemplu iodizarea lui “e” în inițială absolută sau la început de silabă, care se pronunță “iel” din cauza îndelungatului bilingvism slavo-român.
Scrierea, ca produs al minții umane, ocupă un loc important în toate domeniile de activitate și în toate manifestările culturale și științifice.
De-a lungul timpului, oamenii au născocit diferite semne prin intermediul cărora încercau să înregistreze fapte, întâmplări, idei. Trezirea conștiinței s-a făcut treptat și acest lucru se poate observa în pictograme care, dacă la început erau organizate oarecum într-o compoziție, devin mai târziu logograme, prin logica cu care puteau exprima gânduri sau idei. Se ajunge treptat la ideograme despre care filozoful și teologul Alan Watts are o întreagă teorie bazată pe fina observare a două emisfere Orient și Occident. El rămâne credincios Orientului care se exprimă încă ideografic, deoarece consideră că acest tip de scriere îl aduce pe om mult mai aproape de rădăcinile sale spirituale, ideografia ținând de interpretare și de imaginație. Scrierea alfabetică din occident este îndreptată spre materie, limitând imaginația, dar are avantajul că poate fi învățată ușor de o mare parte din oameni.
Legat de scrierea alfabetică există păreri conform cărora unele litere ale alfabetului s-au născut prin reflectarea în conștiinta umană ca simboluri spectralizate consecutive ale unor obiecte din natura terestră sau cosmică. O astfel de demonstrație o face Dan Brown în “Codul lui Da Vinci”, arătând că anumite semne au fost copiate dintr-o realitate imediată prin observare ritmică îndelungată. În perioada unei precesiuni a planetei Venus traiectoria descrisă de aceasta pe cer este de forma literei M ca mai apoi, în timpul rotației, semnul să-și schimbe poziția și să devină W. El crede că mintea umană, în urma repetabilițății unor fenomene, a înregistrat mental aceste poziții și le-a redat mai târziu, când trezirea conștiinței de sine a fost totală, prin literele alfabetului. Dacă acest lucru ar fi o certitudine, deși se spune că s-a dovedit științific, atunci prăpastia dintre Orient și Occident văzută de Alan Watts, nu ar mai fi atât de adâncă, deoarece se pare că și vestul are rădăcini spirituale în ceea ce privește scrierea, ambele inspirându-se din natură, chiar dacă redarea se face cu totul diferit.
Revenind la ideea lipsei oricărei legături între semnificat și semnificant și luând în considerare cele mai sus amintite referitoare la tipurile de scriere, se naște întrebarea: între forma unei păsări dintr-o pictură rupestră care poate fi considerată semnificantul și conceptul de pasăre, semnificatul, există sau nu vreo legătură? Dacă da, de ce natură?






























.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!