poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3718 .



Poetica abstractizării erotice la Nichita Stănescu (I)
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Tulceanul ]

2011-05-31  |     | 



Cel mai de seamă poet al neomodernismului, Nichita Stănescu a inovat chiar asupra limbii literare, schimbând radical viziunea și expresivitatea lirică după cel de-al doilea război mondial. De la un volum la altul se observă o continuă depășire a convențiilor estetice, ori salturi calitative în ceea ce privește schimbarea formulei poetice. După Mihai Eminescu și Tudor Arghezi, abia pe timpul lui N. Stănescu se produce o reinventare a limbajului poetic prin abordarea unor teme literare esențiale precum: iubirea (ipostaziată mai puțin ca femeie, mai mult ca personificare a sacrificiului pentru creație, artă), moartea, nașterea, jocul, călătoria imaginară într-o lume interioară, condiția poetului și a poeziei. De la volumul său de debut, “Sensul iubirii” (1960), în care exprimarea foarte entuziastă a plăcerii de-a trăi era la fel de retorică și necenzurată precum în lirica mentorului ori colegului său de generație, Nicolae Labiș, Nichita Stănescu a reușit să-și diversifice modalitățile poetizării trăirilor personale încă din volumul din 1964, “O viziune a sentimentelor”, apoi să-și impună discursivatea de ordin aproape filosofic asupra stărilor de inspirație artistică, începând cu volumul de-o mare unitate compozițională din 1966, “11 elegii”. Alte volume importante ale sale sunt “Dreptul la timp”, “Necuvintele”, “Opere imperfecte”, “Măreția frigului”, “Belgradul în cinci prieteni”.
“Leoaică tânără, iubirea” face parte din volumul al doilea publicat de N. Stănescu, “O viziune a sentimentelor”, fiind considerată de către critici drept artă poetică. Poetul alege aici un cadru simili-pictural abstract, neoavangardist, amintind și de-o tehnică portretistică, dar și de una a pastelului, pentru redarea apariției insipirației artistice. Este rememorată o idilă aproape adolescentină, care se naște deodată și durează parcă la nesfârșit. Eul liric compară ziua îndrăgostirii cu atacarea bărbatului de către o leoaică, care îl pândise multă vreme într-un deșert incandescent. Această leoaică cu blana arămie este și o splendidă sugestie a momentului inaugural, atunci când dragostea juvenilă îl tensionează mult pe tipul de om foarte meditativ, înzestrat cu o sensibilitate diferită de aceea a oamenilor obișnuiți. Personificarea iubirii este redată prin pânda foarte meticuloasă, în condițiile în care leoaica sau iubirea de frumos este pregătită să-i sară eului liric chiar la față, să-l muște cu puterea inspirației geniale. Colții albi arată încordarea maximă și-o realitate nemiloasă pe care omul hotărât, de acțiune, o poate combate oricând, însă pe care cel inspirat e nevoit s-o accepte ori s-o dovedească pentru afirmarea propriului eu într-o anumită conjunctură socială nefavorabilă.
În strofa a doua natura se face brusc un “univers de-a dura”, un cerc ce-și mută marginile “ca o strângere de ape”, când mai departe, când mai “aproape”. Contemplația artistică se mută așadar spre mediul acvatic, iar de aici în aer, prin scrutarea cerului luminos. Privirea, atât de importantă în poetica sentimentelor lui Nichita Stănescu, devine un punct de referință care se deplasează în sus, de-a dreptul fabulos, ca în basmele în care urmărirea mamei zmeoaice arde-n spate pe-un Făt-Frumos. Discursul artistic al poetului “Necuvintelor” este unul al plasticizării semnelor inspirației, al sugestiilor unei noi ontologii, pentru că imaginarul devine tot mai complex și abstractizant. Privirea poetului este comparată cu un “curcubeu tăiat în două”. Va fi personificat și auzul, adică conștientizarea glasului artistic, prin darul vederii unei lumi fascinante, pentru că urechile surprind zborul supranatural al privirii “tocmai lângă ciocârlii”. Această pasăre, ciocârlia, este singura specie dintre toate zburătoarele care poate cânta fără oprire în timpul zborului său rapid, chiar atunci când se înalță spre soare într-o perfectă linie verticală. Acest cântec al fericirii de nedescris reprezintă simbolic dobândirea unei stări de grație, a libertății imaginative, a cunoașterii depline. Ciocârlia devine simbol poetic al consacrării eului liric drept păstrător al tainelor poetice.
În ultima strofă ne surprinde cu un de-abia schițat portret al atitudinii gânditoare pe care o are tânărul, atunci când e subjugat de tăria dragostei și a inspirației artistice. Gesturile par necontrolate, inconștiente, iar neastâmpărul se transformă în pipăirea frunții, a părților chipului care capătă un fel de autonomie, iar sufletul însoțește cântecul iubirii înc-o vreme și înc-o vreme. Eul liric mărturisește că își duce mâna la tâmplă, la sprânceană și la bărbie, dar nu și le mai recunoaște, pentru că se simte dominat de-o energie creatoare. Cele mai importante simțuri, văzul, auzul și pipăitul, îi vor aluneca subconștient (“în neștire”) pe-o întindere pustie, descrisă ca un “deșert în strălucire” (metaforă macedonskiană, preluată din “Noaptea de decemvrie”). Peste acest deșert alegoric trece, pe deplin “stăpână” acum, tânara leoaică, muza sălbăticită, de-o splendoare de necomparat cu aceea a altor muze din mitologia greco-romană. De fapt Nichita Stănescu reușește să demitizeze felul de-a privi artistic, plasticizant iubirea. Până atunci, în anul 1964, inspirația poetică genială putea fi reprezentată ca arătare pur feminină, ca o muză a romanticilor. Iubirea carnală se confundă total la Nichita Stănescu, nu doar în “Leoaică tânără, iubirea”, ci în toată creația sa literară, cu iubirea abstractă, cu o contemplare a unui univers al sentimentelor în continuă expansiune. Iubirea nu se consumă definitiv decât odată cu moartea, dar poate renaște ca o coordonată spirituală, garantând fericirea vieții guvernate de marea iubire divină. Ea se aruncă asupra unui trup, îl dinamizează, nelinistește cugetul, înalță aproape irațional spiritul și jubilează prin atingerea unor înălțimi de unde lumea de jos apare într-un mod abstractizat, panoramic, redusă la esență, la cele mai intense trăiri.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!